Chén Mò Nà 谌 茉 娜

mmexport1444288883316_1444288929771Auzise de câteva zile că silabele “mo” şi “na” există în limba chineză, dar de fiecare dată când a încercat să afle ce înseamnă, nu a reuşit să obțină decât un “are mai multe înțelesuri”.
Să fie definită într-un sistem, care nu a fost luat în calcul când i-a fost ales numele, părea a fi o intruziune a divinității, una dintre acele coincidențe peste care dai în filme şi de care, crede Dora, ai nevoie din când în când.
Şi-a privit nerăbdătoare colega de cameră, s-a ridicat în picioare, a încercat să forțeze răspunsul printr-un “deci”, dar Arthit a continuat să trebăluiască în dulap, după ce i-a spus acelaşi “It has many meanings”.

Abia peste o săptămână a înțeles de ce răspunsul nu era niciodată urmat de o enumerație.
Numai silaba “mo” are peste 40 de înțelesuri şi dacă se rezuma doar la (mo, tonul al 4-lea), tot îi rămân peste 10.
Sensul unei silabe nu este dat însă de tonul folosit, ci de caracterul chinezesc care o reprezintă. Aşadar, Mona nu avea deja un nume chinezesc, iar alegerea propriului nume ieşea din ecuație, pentru că nu ar fi putut merge pe “inteligentă, “frumoasă” şi “modestă” fără să stârnească lumi văzute şi nevătute, auzite şi neauzite.

Ieri, când era amețită de la atmosfera din The Mist care o înconjura şi bea ceai din 5 in 5 minute ca să-si amăgească corpul că indicele de poluare nu era 350, si-a primit numele. I-a a fost ales după un meci de tenis, o călătorie cu metroul şi câteva ore petrecute biciclind, cumpârând şi degustând…aşa a fost citită.

Chén Mò Nà 谌 茉 娜

谌 Chén = sincere, faithful
茉 Mò= white jasmine
娜 Nà= elegant, graceful

Chiar dacă are nume chinezesc acum şi ştie să îl scrie, nu ştie încă să-l rostească. Îi vine să rostească în loc de şi ar putea deveni chiar “femeie urâtă”.
p.s. acum indicele stării de poluare e 16

Prenume

Deşi i se pare că nu are față de Ana, nu ar putea renunța prea uşor la numele ei; parcă atâția ani au făcut-o să-l dețină sau poate că el a ajuns să o dețină pe ea.
I s-a întâmplat de multe ori să i se pară că unii oameni nu au fața potrivită cu numele pe care îl poartă. Unii au față de Daniel, deşi îi cheamă Bogdan şi unele au față de Iris, deşi le cheamă Andreea;
unii ajung să dea fața numelor lor.

S-a scurtcircuitat când a auzit că Arthit şi-a schimbat prenumele o dată.
…cum adică să ți-l schimbi?
Au început să-i vină în minte tot felul de norme juridice, abundența de formalități administrative, riscuri; numele prietenilor ei…cum avea să-i strige deodată altfel?
Însă Arthit i-a povestit despre asta ca şi cum ar fi povestit ce a mâncat la cină. Astrologul i-a spus mamei ei că numele inițial avea sa-i aducă un viitor plin de neajunsuri, aşa că următoarea zi au îndeplinit formalitățile necesare şi în cursul anului II de facultate a început sa o cheme Arthit.

*Arthit e din Thailanda şi are prieteni care şi-au schimbat de 10 ori prenumele

Mic dejun

Dora mai să înnebunească de fericire. Vede sandvişuri şi ouă fierte la cantină. Ia câte unul din fiecare (de fapt spune “zhège” şi “zhège” arătându-i doamnei bucătărese ce să-i pună pe tavă), zice un “Xièxiè”(multumesc) şifonat şi se îndreaptă mulțumită spre o masă liberă. În fața ei se aşază un chinez cu un sandviş, un ou fiert şi fiertură de orez. Dora îşi spune în gând schițând un zâmbet: “Hmm…şi lui îi plac mic dejunurile europene”.

Dora apucă sandvişul cu ambele maini şi începe să-l mănânce; chinezul apucă sandvişul cu bețele şi începe să-l mănânce.
Dora decojeşte cu grijă partea de sus a oului si apoi ia cu lingurița câte o înghițitură savurându-l cât poate, gândindu-se că nu i-ar strica puțină sare.
Chinezul apucă oul cu bețele şi, fără să-l decojască, începe să-l izbească de tavă. După ce-l izbeşte bine, îl decojeşte (tot cu bețele), îl apucă din nou şi il trânteşte în fiertura de orez. Apoi ia câte o bucată din ou, alternativ cu o gură de fiertură de orez.

Despre valize

Plec doar cu valiza pe care mi-am cumpărat-o azi de la magazinul din colț. Mă duc să o umplu cu ideile şi oamenii unei alte lumi.
Am o să trec o ață prin pahare şi unul o să-l iau cu mine. O să ascult la el ca să nu uit să râd şi să iubesc româneşte.
Altceva nu-mi trebuie că o să-mi rămână toate mici… mă duc să cresc. Nici ochelarii nu mi-i iau. Mă duc acolo ca să văd mai bine.

Am intrat în clasa I desenând la examenul de admitere o fată care voia să ia o floare şi un băiat care nu o lăsa. Am fost întrebată dacă fata a smuls floarea. Atunci am spus da, acum am mai multe variante.

În clasele primare m-am indrăgostit de o canapea. Era simbolul hărniciei şi al inteligenței şi eu n-aveam niciuna, nici alta. Dacă îți terminai temele, aveai voie să te ridici din bancă, să iei o carte şi să te duci să citeşti pe ea. Partea cu cititul nu o înțelegeam pe atunci şi foloseam copertele doar ca să mă ascund de ochii domnului învățător; sau mă uitam la imagini, dacă aveam noroc şi dădeam peste vreuna cu ilustrații. Tare mai iubeam să mai stau pe canapeaua aceea şi apoi să mă întorc la joacă lăsând învățatul canapelei.

Cititul l-am înțeles abia la gimnaziu, când nu mai existau canapele. L-am descoperit într-o revoltă preadolescentină. M-am declarat împotriva listei de lecturi obligatorii şi am citit ce doar visătorii sau copiii citeau. I-am devorat pe Asimov şi povestiri nemuritoare şi am refuzat cu îndârjire pe Mark Twain şi pe alții; nu eram pregătită să trăiesc într-o lume prea umană. Astăzi, însă, Llosa e preferatul meu.

În liceu nu ştiu dacă m-am îndrăgostit. Nu am avut timp; m-am zbătut ca să mă găsesc. Cunoaşte-te pe tine însăți auzeam din toate părțile, dar n-am reuşit. Zhuangzi crede că tot ceea ce simți pentru că eşti sau nu eşti, este lumea pe care tu ai creat-o. Am început să lupt mai mult să mă formez decât să mă cunosc şi am ajuns să mă zăresc pe mine.

Doisprezece ani de “Wurmbrand” şi patru ani de Drept şi-au pus amprenta asupra mea, dar îmi mai trebuie ani ca să pot delimita momentele care au adăugat şi cele care au smuls din mine. Însă oamenii frumoşi mi-i amintesc; m-au făcut să vreau să cunosc mai mult, să iubesc mai mult, să cred dar şi să mă întreb mai mult.

Până astăzi am cunoscut lumea prin joc şi cărți, dar mai puțin trăind. Acuşi începe şi viața şi plec ca să trăiesc din plin. După doi ani în China, daca m-oi găsi de tot, vă anunț.

La Sfârşit

Cred că am refăcut de prea multe ori textul ăsta…

În faţa lui stătea acum o pictură incredibilă, construită din sute de milioane de fire. O plămădise cu râsete şi lacrimi şi încă îi mai cerea altele, dar Luo nu ştia cât mai putea rezista. Avea părul cărunt deja, faţa îi era brăzdată de riduri, mâinile îi tremurau, iar vederea îi slăbise.

A inspirat adânc, a deschis ochii şi a început să existe. Aşa a început totul. S-a trezit, fără nicio amintire, rezemat de un suport din lemn masiv, într-o sferă cu pereţi translucizi, plutind printre planete şi meteoriţi. Pentru un timp a fost preocupat de meteoriţii, care treceau milimetric pe lângă pereţii acesteia, dar cum de fiecare dată păreau să o ocolească, s-a liniştit şi atenţia i-a fost captată în întregime de construcţia din lemn.

Era compusă din zeci rame rabatabile, de diferite mărimi, suprapuse. A tras de una înspre el şi a observat că pe interior marginile vertiticale erau numerotate, iar în dreptul fiecărui număr se afla un cuişor din lemn. A luat ghemul cu aţă incoloră pe care l-a zărit la picioarele angrenajului, a rupt cu uşurinţă o bucată şi a legat-o de două dintre capetele opuse ale ramei. Imediat firul a căpătat culoarea galbenă, iar întreaga construcţie a început să scârţâie, de parcă se dezamorţea după o lungă aşteptare.
Pictura prindea viaţă sub mâinile neobosite ale lui Luo. Lega fir după fir năucit de bucurie la vederea culorilor pe care le căpătau. Poate ca au o viata a lor, gandea Luo când le privea  cum îşi schimbă în permanenţă nuanţa. Le veghea mereu jocul, iar dacă vreun fir ajungea să iasă din întreg căpătând nuanţe stridente sau devenea incolor ca la început, Luo îl rupea şi îl înlocuia, iar apoi dansul de culori continua nestingherit.

Acum, însă, abia mai reuşea să distingă culorile. Zâmbetul i s-a încâlcit cu ani în urmă şi nu a mai reuşit să-l descâlcească. S-a împotmolit într-un fir din pictură. Începuse să capete o nuanţă ţipătoare, dar Luo, pentru o fracţiune de secundă, înainte să-l rupă, a ezitat. L-a separat mental de restul picturii şi l-a văzut frumos. Chiar în momentul în care l-a atins, i-a apărut în faţă o creatură asemănătoare lui, iar în momentul în care a desprins firul de ramă, a dispărut. Imediat 3 fire şi-au mai pierdut din culoare, iar unul a devenit cenuşiu.

Poate armonia cere moarte. Acum era doar un gând urât, un meteorit ce nu îl ocolea niciodată, atunci însă l-a înnebunit. A strigat cât l-au ţinut plămânii, s-a izbit de pereţii sferei până a căzut frânt şi a plâns până a uitat de ce plânge. Firele pe care ar fi trebuit să le rupă, au ajuns să ardă singure şi odată cu ele şi cele din jurul lor, iar Luo privea pierdut cum pictura construită cu atâta grijă era cuprinsă de flăcări. Daca nu ar fi fost acel fir alb, nu şi-ar fi revenit. Nu a trebuit rupt şi nici nu a ars, ci a căzut de la sine. Nu a înţeles niciodată de ce, dar la căderea lui focul s-a oprit şi firele rămase au căpatat mai multă culoare.
Era o enigma pe care nu o putea dezlega, dar era sigur ca la Sfârşit o va afla. Până atunci mai era doar puţină vreme…

Când cuvintele nu-şi au locul

Sub privirile sceptice ale bărbaţilor din compartiment, Dora şi-a adunat toată forţa, a ridicat valiza deasupra capului şi ţinându-şi respiraţia, pe refren de „Doamne ajută” repetat în gând, a izbutit să o plaseze printre celelalte bagaje. A ocupat locul de la geam, a zâmbit amuzată când a privit spre bec şi apoi a deschis cartea.

Călătorind mereu pe timp de noapte, s-a obişnuit cu lumina chioară a becurilor din tren. I se măriseră dioptriile, dar avea încă drum lung până să vadă dincolo de formă. După spusele marilor miniaturişti ai lui Pamuk, abia când ajungeai să nu mai vezi, vedeai de fapt. Vedeai lucrurile cum le vede Dumnezeu.
Poate tot citind despre fel de fel de lumi şi epoci avea să cuprindă macar o fărâmă din ce vede El.

Ema a urcat la staţia următoare şi s-a aşezat lângă Dora. A dat la o parte mânerul rabatabil şi s-a apropiat până la limită de scaunul străinei cititoare. La început a citit timidă din cartea acesteia, fiind atentă dacă stârneşte vreo grimasă, dar cum nici nu părea a fi observată, a lăsat restul oamenilor din compartiment ancoraţi în realitate şi a păşit cu totul în lumea înghesuită între coperte .

Dacă le-aţi fi văzut pe cele două în amărâtul compartiment de la clasa a 2a, aţi fi zâmbit. Erau cam de aceeaşi vârstă. Una cu părul strâns neglijent şi îmbrăcată cam subţire pentru vremea de afară, iar cealaltă cu părul lăsat pe spate, înfofolită cu fularul soră-sii şi îmbrăcată cu geaca de iarnă, pe care a găsit-o într-un second hand, în timpul verii, la 5 lei, amândouă aplecate asupra aceluiaşi roman. La un moment dat, Dora a observat prezenţa intrusei, dar a luat cartea şi a aşezat-o mai spre mijloc, încât să-i uşureze lectura. Au continuat aşa timp de câteva ore, luând pauze în acelaşi timp şi reluând lectura când erau amandouă în compartiment.

Pe niciuna nu o interesa cum o cheamă pe cealaltă. Nu le interesa la ce staţie coboară cealaltă, câţi fraţi au şi dacă le place vremea de afară. Amândouă voiau să se înfrupte din viaţa altora, indiferent de cât de urâtă era ea, dar scrisă sincer şi frumos, fără a simţi că trebuie să ierte sau să ridice pe cineva. Niciuna nu voia oameni reali; era toamnă şi aveau voie să fie obosite.

To kill a mockingbird by Harper Lee – quotes

“People in their right minds never take pride in their talents.”

“You are too young to understand it,” she said, “but sometimes the Bible in the hand of one man is worse than a whiskey bottle in the hand of—oh, of your father.”
I was shocked. “Atticus doesn’t drink whiskey,” I said. “He never drunk a drop in his life—nome, yes he did. He said he drank some one time and didn’t like it.”
Miss Maudie laughed. “Wasn’t talking about your father,” she said. “What I meant was, if Atticus Finch drank until he was drunk he wouldn’t be as hard as some men are at their best. There are just some kind of men who—who’re so busy worrying about the next world they’ve never learned to live in this one”

“It’s not necessary to tell all you know. It’s not ladylike -in the second place, folks don’t like to have someone around knowin’ more than they do. It aggravates ’em. You’re not gonna change any of them by talkin’ right, they’ve got to want to learn themselves, and when they don’t want to learn there’s nothing you can do but keep your mouth shut or talk their language.”

Today was Sunday, and Aunt Alexandra was positively irritable on the Lord’s Day. I guess it was her Sunday corset. She was not fat, but solid, and she chose protective garments that drew up her bosom to giddy heights, pinched in her waist, flared out her rear, and managed to suggest that Aunt Alexandra’s was once an hour-glass figure. From any angle, it was formidable.

I was playing in it with the spoon. “I thought Mr. Cunningham was a friend of ours. You told me a long time ago he was.”
“He still is.”
“But last night he wanted to hurt you.”
Atticus placed his fork beside his knife and pushed his plate aside. “Mr. Cunningham’s basically a good man,” he said, “he just has his blind spots along with the rest of us.”
Jem spoke. “Don’t call that a blind spot. He’da killed you last night when he first went there.”
“He might have hurt me a little,” Atticus conceded, “but son, you’ll understand folks a little better when you’re older. A mob’s always made up of people, no matter what. Mr. Cunningham was part of a mob last night, but he was still a man. Every mob in every little Southern town is always made up of people you know — doesn’t say much for them, does it?”
“I’ll say not,” said Jem.
“So it took an eight-year-old child to bring ‘em to their senses, didn’t it?” said Atticus. “That proves something — that a gang of wild animals can be stopped, simply because they’re still human. Hmp, maybe we need a police force of children… you children last night made Walter Cunningham stand in my shoes for a minute. That was enough.”

Despre cei care nu cred în ce nu pot să vadă sau logica ameţită a unui individ naiv

“Îmi pierd vremea cu hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce-ai văzut tu la viaţa ta, pungaşule? Africa ai vazut-o? Nu? Şi atunci o fi cu adevărat acolo? Şi submarine? Hm? Şi grindină, mingi de basseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, s-a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numa în ce îţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belea, necaz.”
                                                                                       (Harun si marea de poveşti, Salman Rushdie)

…când copiii nu mai sunt copii.

“Şi toţi ştiau că Sultanmurat, feciorul lui Bekbai fusese numit de către Tînaliev comandantul desantului.
– Uite ce-i, băieţi! a continuat preşedintele. E război şi va trebui să trăim milităreşte. Luaţi aminte, eu răspund cu capul de voi. Doi dintre voi şi-au pierdut tatăl în război, ceilalţi trei au tatăl pe front. Eu răspund de voi în faţa viilor şi a morţilor. Dar îmi asum această răspundere fiindcă eu cred în voi. Curînd veţi porni cu plugurile spre îndepărtatul Aksai. Multe zile şi nopţi veţi fi singuri în stepă, ca un desant de paraşutişti cu misiune specială. Cum o să trăiţi şi o să munciţi acolo, dacă pentru orice fleac o să vă certaţi şi o să strigaţi?
Uite aşa a vorbit preşedintele Tînaliev în faţa desantului din Aksai, aliniat în front, al cărui comandant îl numise pe Sultanmurat, feciorul lui Bekbai.(…)
-Tu răspunzi de toate, zicea el. De oameni, cai, pluguri, hamuri. Vei răspunde şi de aratul din Aksai. A răspunde înseamnă a-ţi îndeplini sarcina. Dacă nu faci faţă, o să numesc alt comandant. Iar deocamdată nu admit de la nimeni nici un fel de obiecţii.

Uite aşa a vorbit preşedintele Tînaliev în ziua aceea, la oborul cailor, în faţa micuţei formaţii a desantului din Aksai. Plugarii îl priveau cu devotament şi entuziasm, gata să îndeplinească orice poruncă. El stătea înaintea lor ca însuşi Manas, cu pletele cărunte, îmbrăcat în zale, ameninţător, iar ei stăteau înaintea lui ca nişte batlri credincioşi, cu scuturile în mîini şi paloşele la brîu. Cine erau oare acei viteji vestiţi, în care Manas îşi pusese toate speranţele ?

întîiul era vestitul viteaz Sultanmurat. Deşi ca vîrstă nu era cel mai mare, împlinise cincisprezece ani. Dar pentru mintea şi pentru curajul său a fost numit comandant el, Sultanmurat, feciorul lui Bekbai. Tatăl lui, cel mai bun dintre toţi taţii, era acum departe, pe front, în marele război. Calul său de luptă, Ceabdar, i l-a lăsat lui, lui Sultanmurat. Sultanmurat mai are şi un frăţior mai mic – pe Agimurat. Tare mult îl iubea pe frăţiorul său, deşi acesta îl necăjea uneori. Şi mai iubea Sultanmurat în taină pe frumoasa Mîrzagul-biikeci. Din toate, Mîrgazul-biikeci avea zîmbetul cel mai minunat. Era zveltă ca plopul de – Turkestan, avea faţa albă ca zăpada,’ iar ochii ca două focuri într-o noapte întunecoasă…

Al doilea viteaz era vestitul Anatai-batîr. Era cel mai mare ca vîrstă, avea aproape şaisprezece ani. El nu era cu nimic mai prejos ca alţii, poate doar puţin ca statură, în schimb fusese înzestrat cu cea mai mare putere. Calul său, aşa cum se cuvine unui batir, se numea Oktoru – Săgeată murgă ! Tatăl lui Anatai era şi el în marele război, pe frontul îndepărtat. Şi tot în taină, Anatai iubea aceeaşi fată, ca luna de frumoasă, pe Mîrzagul-biikeci. Tare mult dorea să primească din partea frumoasei un sărut… Al treilea viteaz era frumosul flăcău Erkinbek-batîr. Cel mai mare în familie. Prieten bun şi credincios. Uneori ofta cu tristeţe şi plîngea în taină.
Tatăl lui a pierit ca un erou pe acel front îndepărtat,, apărînd Moscova. Calul de luptă al lui Erkinbek, aşa cum se cuvine unui batîr, se numea Akbaipak-kuliuk. ceea ce însemna armăsar pur sînge cu piciqarele albe ! Iar cel de al patrulea batîr era Ergheş-batîr. Tot prieten şi tovarăş bun, şi avea cincisprezece ani. îi plăcea să-şi spună părerea şi să discute în contradictoriu. Dar la treabă era om de nădejde. Tatăl lui era şi el în marele război, pe frontul îndepărtat. Calul lui Ergheş, aşa cum se cuvine unui batîr, se numea Altîn-tuiak – copită de aur ! Intre aceşti batîri se afla şi al cincilea batir – Kubat-kul-batîr ! Avea cincisprezece ani şi era şi el cel mai marc din familie. Tatăl lui Kubatkul, pe acel front îndepărtat, în acel mare război, a pierit ca un erou, în pădurile Bielo-rusiei. Kubatkul era un muncitor neobosit. Şi el, ca orice batîr, îşi iubea nespus calul său de luptă, pe Jibekjal – armăsarul cu coamă de mătase !

Asemenea batîri stăteau în faţa lui Tînaliev. Iar în spatele lor, dincolo de umerii lor firavi, dincolo de capetele lor cu gîturi subţiri, erau legaţi de conoveţe, în lungul şirului de iesle, caii lor pentru arat – zece perechi, douăzeci de mîrţoage care urmau să fie înhămate la plugurile cu două brăzdare şi pornite spre îndepărtatul Aksai…”

Aitmatov Chinghiz, Cocorii timpurii

Insomnii

Un paianjen doarme în camera mea. Mi-a fost milă să-l trezesc direct în inexistenţă. Mă gândesc că s-ar putea să-l mănânc. Cică un om înghite cca. 4 paianjeni pe an în timpul somnului…sau ar putea bea din ochiul meu. Cică fac şi asta. Oare cum ar putea bea? Poate va muri de sete.

Un ţânţar îmi caută nerăbdător trupul ca să se sature niţel. Oare de ce ţânţarii nu dorm noaptea şi muştele da? L-aş lăsa să se înfrupte dacă aş şti că s-ar linişti şi nu ar mai bâzâi, dar ţânţari-s lacomi ca majoritatea oamenilor. Oare pe oamenii lacomi trebuie să îi ignori sau să-i stârpeşti?

Ceasul de pe hol se crede clopotul bisericii. „Trecerea ireversibilă a timpului”, aşa ar zice frate-miu. Pentru el toate poeziile au tema asta. Are examenul de capacitate.
Nici broaştele nu dorm şi nici câinii.
Câinii au nunţi acum. Aşa ar zice mama…sau ar zice că iubesc şi ei.

M-aş ridica să învăţ, dar e periculos când sunt prea obosită. Într-o dimineaţă, pe la 3, m-am dus şi am scos toate aparatele din priză pentru că eram sigură că va izbucni un incendiu. Într-alta mi-am tăiat bretonul scurt, scurt de a trebuit timp de 2 luni să-l lipesc de cap şi să-l ascund sub o panglică… şi aveam doar două. Mulţi ar fi crezut că m-am întors la „adevărata” pocăinţă. De asta aveam grijă mereu să port şi o pereche de cercei ca să nu creadă că viziunea mea despre lume şi viaţă s-a schimbat… că îmbrăţişez vreo ierarhie misogină sau că îngerii sunt mai fericiţi din pricina capului meu acoperit (cred că niciodată nu voi şti ce semnificaţie are versetul acela).

Când eram mai mică am deschis deodată ochii şi am văzut o vrăjtoare…pe atunci citeam basme. Acum văd zecile de cărţi de Drept care mă aşteaptă. Sunt trei şi pe pat, în caz că aprind lampa, să mai citesc ceva.