Risipa de energie a femeilor inteligente – Adrian Ciubotaru

Nu prea mă dau în vânt după ideile și curentele care spun că femeile și bărbații constituie în mod structural două universuri diferite. Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus mi s-a părut o carte exageratăla fel cum sunt şi acele studii care au aflat într-un final că și femeile caută plăcere cu aceeași înverșunare ca bărbații. Noroc cu asemenea studii, altfel bărbații și-ar fi trăit viața în cea mai cruntă beznă!

Există totuși diferențe, însă acestea sunt mai mult la un nivel cultural (adică construit) și social (încetâțenit prin repetiție). Sunt diferențe slabe care nu spun multe lucruri despre acele structuri psihice distribuite diferit în funcție de sexul unui individ.

Asemenea diferențe se petrec mai ales atunci când anumite idei (sexul slab, sexul frumos, bărbatul trebuie să câștige mai bine, femeile devin din ce în ce mai orientate către carieră etc.) creează așteptări sociale diferite în cazul celor două sexe.

De exemplu, în cârca unei femei frumoase se pun o mulțime de lucruri (succesul la bărbați, îndrăzneala, aroganța, usurința cu care poate urca o ierarhie), însă faptul că ar fi și inteligentă ar fi unul dintre ultimele lucruri care s-ar presuspune despre ea.
O femeie frumoasă este în mod structural (în cel mai bun caz) mediocră și doar accidental (prin excepție) inteligentă. Din această idee – o prejudecată, bineînțeles – rezultă un alt set de așteptări sociale în cazul femeilor și mai mult decât atât, această optică creează un răspuns speficic din partea acestora (generalizez de la femeile frumoase la femeile în general).

O femeie va simţi – cu mai multă ardoare decât un bărbat – să dovedească că este şi inteligentă (dincolo de bun simţ, graţie etc.) tocmai pentru a dovedi că aceste prejudecăţi nu au fundament şi mai ales pentru că se izbeşte de ele în mod curent. Femeia porneşte din poziţia în care trebuie să-i dovedească ceva, în timp ce bărbaților le este acordată mult mai uşor prezumţia de inteligenţă.

O femeie are nevoie de mai multă mobilizare pentru a convinge pe ceilalţi de propria strălucire, în timp ce de cealaltă parte mulţi bărbaţi (unii inteligenţi) îşi permit luxul de a părea idioţi. Un bărbat care pare idiot se prosteşte şi el, în timp ce pentru o femeie o asemenea postură poate fi o etichetă care va atârna mult timp de greutatea sa socială.

Excesul – care este uneori generalizat – se produce atunci când prea multe femei consumă prea multă energie pentru a-şi dovedi inteligenţa în orice situaţie (multe decizii proaste rezultă de aici) şi prea mulţi bărbaţi care se prostesc doar pentru că o dată sau de mai multe ori, cândva, şi-au dovedit inteligenţa.

Închei acest articol cu o replică inteligentă a unei cititoare:
Numai bărbaţii inteligenţi se pricep cu adevărat să fie superficiali. Ceilalţi se dau în vânt să fie profunzi.”

sursa: http://pandoras.realitatea.net/razboiul-sexelor/risipa-de-energie-a-femeilor-inteligente-15588.html

Autorul reuşeşte să surprindă bine un aspect care de mult timp îmi ocupă gândurile.

p.s. http://pandoras.realitatea.net/razboiul-sexelor/cum-mofturile-unei-femei-ajuta-barba%C8%9Bii-3961.html
http://pandoras.realitatea.net/razboiul-sexelor/o-tara-plina-de-femei-inteligente-care-stau-pe-tusa-8611.html

Advertisements

De dor

Nu ştiu ce e mai bine – să ajungi să împărtăşeşti aproape totul cu o singură persoană sau să te compartimentezi în zeci de bucăţi, să te împarţi în zeci de oameni. E mai mare probabilitatea să fie rupte bucăţi din tine când aduni la rândul tău bucăţi din mai multe persoane, dar e mai greu să-ţi stăpâneşti dorul când te-ai împraştiat într-o singură persoana şi ea nu mai este.

Iuniei îi era dor de prietenii ei; poate acum nu s-ar mai putea numi chiar prieteni, poate ar putea fi numiţi oameni-amintire, cei care odată i-au fost prieteni.

Dorul pe care îl simţea nu îi sfărâma oasele, nici nu o făcea să plângă. Mâncarea avea acelaşi gust; era la fel de fericită când mânca o porţie de păstăi cu usturoi, cu telemea şi mămăligă caldă, iar sentimentul de vinovăţie pentru că iarăşi mânca prăjeală era în continuare acolo. Cafeaua era la fel de bună şi senzaţia mâinilor reci lipite de cana fierbinte era aceeaşi.

Din când în când i se întâmpla să devină conştientă de respiraţiile ei, ca atunci când eşti apăsat de o greutate pe piept şi respiri greu sau când te opreşti din alergat şi încerci să-ţi stăpâneşti inspiraţiile şi expiraţiile fiindcă simţi că-ti vor exploda plămânii. Uneori dă peste o anumită carte, aude o anumită melodie, chiar când umbla prin magazine sau e în autobuz, când vede un anumit film sau când surprinde o anumită replică – ca madlena lui Proust – chipuri de oameni îi invadează mintea, dar nu le lăsa să-i ajungă până în suflet; începe să-şi controleze numărul respiraţiilor, ori se lăsa pătrunsă de aerul rece de afară care nu mai lasă loc de altceva.

Pentru că oamenii vin şi pleacă sau pleci tu sau fără niciun avertisment te trezeşti că apărut peste noapte un zid de nepătruns. Şi pe măsură ce creşti scad din ce în ce mai mult numărul lor, uneori chiar din cauza ta fiindcă numărul anilor acumulaţi naşte în tine o dorinţă de izolare.

Totuşi, dorul, chiar şi pentru o secundă, se poate trezi din pricina unui simplu sunet şi atunci trebuie să-l stăpâneşti.

2014 / Despre conştiinţă vs. Dumnezeu

Monalisa îşi doreşte cel mai mult ca în 2014 … să poată deosebi cu certitudine îndemnurile conştiinţei ei de Vocea lui Dumnezeu.
Se întreabă adesea cum unii oameni pot cu atâta uşurinţă să spună: „Mi-a vorbit Dumnezeu …”.
Înţelege rolul Duhului Sfânt în procesul de sfinţire al creştinului, dar nu poate accepta faptul că orice îi trece prin minte sau orice vis ar avea, care se conformează normelor morale ale conştiinţei, sunt Vocea lui Dumnezeu.

Crescând într-o comunitate creştină strictă, şi-a hrănit conştiinţa cu principii conservatoare. Şi astfel, conştiinţa ei a ajuns să fie o băbuţă cu fruntea îngustă, ochi mici, nas acvilin şi buze subţiri, imobilizată într-o cămeruţă întunecoasă, sigură pe sine, cu încredinţări vehemente capabilă de a manipula pasaje biblice pentru a avea argument în susţinerea adevărului personal. Însă, cu puţin ajutor, băbuţa a ieşit în lume şi a întâlnit alte băbuţe, bătrâni, copii, tineri şi i s-au mai îndulcit trăsăturile.

În prezent, Monalisa nu ştie care sunt încredinţările acesteia şi care sunt îndemnurile divine. Nu ştie unde să manifeste înţelegere şi acceptare şi unde să respingă. Nu-şi poate delimita conştiinţa determinată de cercul social şi de timpul în care a trait, de îndemnurile Celui care o vrea mai curată.

Şi cu atât mai puţin poate înţelege din manifestările aproapelui său, daca acesta este îndemnat de încredinţările personale sau de Ceva mai presus de el.

Când te-ai raportat prea mult prea timp la personaje…

După ce acţionăm într-un anume fel tindem să ne analizăm prin intermediul personajelor din cărţi sau ale celor din filme, care au trait experienţe asemănătoare şi, de cele mai multe ori, ajungem la concluzii greşite despre noi înşine pentru că probabilitatea ca noi să fi acţionat din motive identice e neînchipuit de mică.

Cateodată acţionăm sincer, fără să ne gândim cu 6 paşi înainte, ca atunci când vezi o bătrânică care se chinuie să coboare din autobuz. Nu te gândeşti dacă ar trebui sau nu să o ajuţi, dacă se cuvine să o prinzi de braţ pentru că ea e femeie şi tu bărbat, dacă va crede că vrei să-i furi geanta…pur şi simplu întinzi mâna şi ajuţi.

Când stai lângă un bătrânel afemeiat în autobuz şi e clar ca bună ziua că printre povestirile pe care ţi le îndrugă el acolo îţi face avansuri, dar îi zâmbeşti îngăduitor şi îl asculţi în continuare pentru că vezi clar în ochii lui că e singur şi că s-ar putea să fii singurul om cu care poate lega o vorbă. (Îmi aduc aminte de un episod în care un astfel de bătrânel m-a pupat deodată pe gură –a fost primul meu sărut. Acum îmi aduc aminte râzând; atunci a fost o experienţă de-a dreptul şocantă).

Împărtăşim pentru că aşa simţim, nu pentru că avem intenţii ascunse sau vreo manie tipică femeilor de a fi apreciate şi iubite. Zâmbim, glumim, povestim sincer, la fel cum facem şi cu doamna de serviciu pe care am văzut-o că plângea în baie, cum facem întotdeauna când se iveşte ocazia şi nu avem una dintre acele zile negre în care nu vorbim cu nimeni, în care luăm o pauză şi ne înfundăm în noul playlist pe care l-am creat.

Pentru că ai citit prea multe romane sau ai vizionat prea multe filme şi de fiecare dată te-ai identificat cu personajele, ajungi să ai impresia că şi tu acţionezi conform lor.

Ajungi să-ţi pui purtarea sub semnul întrebării. Deodată începi să te judeci şi să te analizezi, nu prin intermediul structurii tale, a ceea ce eşti tu, ci pe principiul cauză-efect, după evenimente culese de prin romane sau filme. Poţi ajunge să crezi că nu ai fost sincer, că ai avut un plan ascuns, încerci să cauţi intenţii murdare pe care niciodată nu le-ai avut. Totuşi, s-ar putea să ai noroc şi în lunga ta autoanaliză să realizezi că nu a fost aşa, că tu nu eşti personajul din romane, că tu eşti creştin şi eşti mult prea conştient de valoarea omului pentru a­-ţi permite să fii altfel decât sincer.

p.s. mai am o groază de racituri în frigider.

Despre om

Am mai multe capete şi fiecare dintre ele are grijǎ sǎ-l contraargumenteze pe celǎlalt.
Singurul principiu asupra cǎruia capetele mele reuşesc a fi în deplin acord este acela cǎ existǎ Dumnezeu şi acesta reprezintǎ singurul adevǎr absolut pe care toate îl acceptǎ.

Am realizat nu demult cǎ în ale mele capete s-a schimbat proporţia de certitudine în ceea ce priveşte rǎspunsul la întrebarea  „cum este în esenţǎ omul?”. Capul care deţinea majoritatea argumentelor şi-a pierdut poziţia scǎzându-i procentajul sub 50% şi astfel, ce calificam acum ceva vreme drept principiu, a devenit o incertitudine.

Care ar fi rǎspunsul :
 Bun? | Rǎu? | Bun & Rǎu? | Potenţial Bun/ Rǎu?

Bun întrucât Dumnezeu a pus îl om suflarea Lui şi l-a fǎcut dupǎ chipul şi asemǎnarea Lui, dar influenţa „lumii acesteia” îl determinǎ sǎ devinǎ rǎu.
Rǎu, din pricina cǎderii
Bun şi Rǎu – din momentul cǎderii, omul ajunge sǎ fie dual.
Potenţial Bun/Rǎu – omul devine bun sau rǎu în funcţie de contextul în care trǎieşte şi alegerile pe care le face.

 În gǎsirea rǎspunsului nu vreau în niciun caz sǎ mǎ raportez la distincţia pǎcǎtos/nepǎcǎtos deoarece în privinţa acesteia cunosc clar rǎspunsul şi nu cred cǎ afecteazǎ în vreun fel rǎspunsul la întrebarea mea

De ce am dificultǎţi? Pentru cǎ:

  • existǎ oameni buni necreştini
  • existǎ instinctul matern şi patern
  • existǎ acţiuni de caritate
  • existǎ oameni creştini rǎi şi când zic rǎi ma refer la discriminatori, mândri, neiertǎtori, duri şi nu pentru cǎ sunt la bazǎ necreştini, ci fiindcǎ sunt oameni şi sunt imperfecţi.  De exemplu, “mândria” reprezintǎ pentru un anumit creştin lupta lui principalǎ, reprezintǎ un defect care s-a lipit de el în cursul a multor ani de care încearcǎ sǎ se rupǎ, dar nu reuşeşte
  • au existat atâtea orori de-alungul timpului (de exemplu, Holocaustul)
  • nevoile primare ajung, de regulǎ, sǎ învingǎ valorile morale

p.s. Aceasta este una dintre întrebǎrile la care nu voi gǎsi un rǎspuns clar, dar cǎutarea lui îmi va schimba modul de a privi lucrurile. 
Cu siguranţǎ rǎspunsurile privitoare la urmǎtoarele întrebǎri îşi vor schimba puţin nuanţa:

  • Pot sǎ am pretenţia de la un om necreştin sǎ fie bun?
  • Ce rol are Duhul Sfânt în viaţa credinciosului şi ce înseamnǎ exact sfinţirea?
  • Ce înseamnǎ exact naşterea din nou?

Despre muzicǎ şi alte minunǎţii

Muzica este e ca o carte
ca o cafea
un film bun
îmi poate lǎsa aceeaşi senzaţie de fericire şi plǎcere pe care o am în urma gustǎrii a ceva cu adevǎrat delicios.

Încercând sǎ gǎsesc termene de comparaţie cu privire la ea, am devenit deodatǎ fericitǎ când au început sǎ mi se deruleze prin minte toate cǎrţile şi filmele bune  pe care le-am vizionat în ultima perioadǎ şi am constatat ceva: importanţa micilor plǎceri ale vieţii.

Într-un timp credeam cǎ orice nu-L evidenţiazǎ direct pe Dumnezeu, nu este folositor. Credeam cǎ bun poate fi numai muzica creştinǎ, un film creştin, o carte de teologie, iar restul cǎrţilor, filmelor, muzicii pot fi doar frumoase. Mǎ simteam prost cǎ nu gǎseam aceeaşi placere în cele bune ca în cele necreştine. Dar de curând am înţeles motivul.

Credeam cǎ orice bucurie a mea care nu avea înveliş “creştin” ar fi trebui sǎ fie contrabalansata de o duratǎ echivalentǎ în studierea Bibliei. Am ajuns sǎ creez atâtea reguli încât la sfârşitul zilei nu mǎ simteam mulţumitǎ şi fericitǎ, ci doar epuizatǎ tot luptând mereu sǎ contrabalansez, sǎ mǎ “purific” de umanitate.

Am realizat cǎ rar ceea ce ar trebui sǎ fie artǎ în spaţiul creştin este artǎ. Cam tot timpul mǎ izbesc de creaţii patetice: muzicǎ pateticǎ, cǎrţi patetice, filme patetice, scenete patetice creştine. Şi acest sentiment ieftin lǎsat de ele nu vine din vina mea, dintr-o depǎrtare faţǎ de Dumnezeu, ci din lipsa “frumosului” din acele lucruri.

A-L înghesui pe Dumnezeu, a forţa lucrurile, a face abuz pentru a avea un simţǎmânt cǎldicel deoarece tu nu eşti ca ceilalţi din lume, tu îl implici expres în “toate lucrurile” pe Dumnezeu, au fǎcut din creştini oameni  rǎi si frustraţi, oameni care nu simt, dar spun cǎ simt.

Oameni care nu pot asculta cu placere Bach, un Leonard Cohen, care nu pot savura un Dostoievski. (Ar fi fost interesant sǎ existe mâncare creştinǎ şi mâncare necrestinǎ; cu siguranţǎ ciocolata ar fi întrat în cea de-a doua categorie)

Creştinii ajung formǎ fǎrǎ fond, din ce în ce mai superficiali, nesinceri.
Eliminǎ orice lucru care nu-L are desenat pe Dumnezeu undeva într-un colt neînţelegând cǎ El nu trebuie neapǎrat desenat pentru a fi acolo.

A fi om este o binecuvântare. A fi om nu înseamnǎ a fi firesc. Nu înseamnǎ cǎ eşti un mare pǎcat. Nu înseamnǎ sǎ te schimonoseşti. Sǎ-ţi tai mâinile şi picioarele, sǎ-ţi acoperi urechile şi sǎ închizi ochii la ceea ce e în jurul tǎu. Suntem înzestraţi îndeajuns pentru a fi capabili de a alege.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu cǎ m-a fǎcut capabilǎ sǎ primesc frumosul. Mǎ bucur cǎ a lǎsat atâta frumuseţe în oameni şi cǎ pot sǎ Îl vǎd în ei.

Îmi doresc sǎ se ridice creştini capabili sǎ creeze artǎ, dar pânǎ atunci nu-i judecaţi pe cei care se rezumǎ la a cǎuta arta în altǎ parte. La momentul actual îmi pot permite sǎ fiu puţintel rǎutǎcioasǎ şi sǎ pot zice cǎ mǎ bucur enorm cǎ Biblia nu e o carte creştinǎ pentru cǎ tare mǎ tem cǎ mi-ar fi displǎcut. Pot afirma în schimb cǎ e cu adevǎrat o carte bunǎ şi frumoasǎ.

Eu şi Marele Gatsby

Ştiu cǎ nu eşti mai deştept sau mai puţin deştept în funcţie de ce preferinţe ai în materie de creaţii literare şi când zic creaţii literare mǎ refer la literaturǎ în adevǎratul sens al cuvântului, nu la seria Twilight sau Pretty little liars deoarece dacǎ preferinţele tale se rezumǎ doar la acestea, s-ar putea sǎ ai o micǎ problemǎ.

Faptul cǎ eu îl ador pe Llosa şi nu-l prea simpatizez pe Dickens, spune ceva despre mine, dar nu cu privire la numǎrul de circumvoluţiuni de pe creierul meu.
Totuşi, mǎrturisesc cǎ în clasa a douǎsprezecea am avut un şoc cu privire la romanul Marele Gatsby. Mǎ aşteptam sǎ-mi placǎ, sa-i acord un loc de onoare printre romanele mele preferate. “Ruşinea”s-a acutizat când am ajuns la concluzia cǎ mai mult m-a impresionat filmul, îndeosebi interpretǎrile lui Di Caprio şi Carrey Mulligan, decât romanul.

…şi acum am dat peste acest pasaj…

   La vârsta de optsprezece ani, cartea mea era preferatǎ era Centaurul lui John Updike, dar dupǎ ce am citit-o de câteva ori, a început sǎ-şi piardǎ din strǎlucire şi locul i-a fost luat de romanul Marele Gtzby al lui Fitzgerald. Marele Gatzby a deţinut locul întâi în sufletul meu multǎ vreme. Când mi se fǎcea dor de un roman, îl luam de pe raft, îl deschideam la întâmplare şi citeam câteva pasaje. Devenise pur şi simplu un obicei. Nu m-a dezamagit nici mǎcar o datǎ, nu am gǎsit nicio paginǎ plictisitoare. Era splendid. Am vrut sǎ le spun şi altora cât e de superb, dar nu-l citise nimeni din jurul meu şi nici nu pǎrea cǎ ar intenţiona cineva sǎ citeascǎ Marele Gatsby. (…)
Într-o zi stǎteam pe un scaun de la cantina, la soare şi citeam. Cel care se aşezase lângǎ mine m-a întrebat ce citesc.
Marele Gatzby, am rǎspuns.
– Îţi place? m-a întrebat.
– Este a treia oarǎ când îl citesc din scoarţǎ în scoarţǎ. Cu cât îl citesc mai mult, cu atât gǎsesc mai multe pasaje care mi se par interesante. (…) Ce cǎrţi vǎ plac, domnule Nagasawa? l-am întrebat eu.
– Balzac, Dante, Joseph Conrad, Dickens, rǎspunse el prompt.
– Nu sunt chiar la modǎ.
– De aceea îi şi citesc. Dacǎ am citi doar ce citesc ceilalţi, am ajunge sǎ gândim ca toatǎ lumea. Dar aşa ceva fac doar ţǎranii şi cei din topor. Celor din lumea bunǎ le-ar fi jenǎ sǎ procedeze astfel. Ştii, Wantanabe, cǎ în cǎminul acesta doar noi doi suntem oameni adevǎraţi? Restul sunt gunoaie.
M-a luat prin surprindere.
– De unde ştii?
– Pentru cǎ aşa e. Ştiu. Se vede clar cǎ suntem însemnaţi pe frunte. Şi în plus, am citit amândoi Marele Gatsby.” (Pǎdurea norvegianǎ -Haruki Murakami; traducere – Angela Hondru)

Cred cǎ trebuie sǎ recitesc Marele Gatsby…şi dacǎ tot nu mǎ impresioneazǎ, mǎ resemnez 🙂

Corolar la Principii: Visul lui Trahanache (Andrei Pleşu)

(…)Îndeobşte, omul fǎrǎ dileme se percepe pe sine ca ”om cu principii”. Cu alte cuvinte, el crede ca gândirea sa de lemn nu e rezultatul simplitǎţii mentale, ci al tǎriei de caracter. A avea principii înseamnǎ a nu te abate pentru nimic în lume de la traseul prestabilit al câtorva reguli, a avansa mecanic, cu ochii închişi, înǎuntrul unui scenariu inexorabil, fǎrǎ nuanţe şi fǎrǎ suprize. A avea principii înseamnǎ a te socoti mai real şi mai îndreptǎţit decât însǎşi realitatea. Înţelese cum trebuie, principiile nu sunt însǎ nici mai puţin, dar nici mai mult decât nişte simple începuturi. E bine sǎ le ai ca punct de pornire, ca lansaj orientativ, dar e esenţial sǎ nu le durci în cârcǎ fǎrǎ discernǎmânt, ca pe nişte moaşte autoritare. Principiile sunt ordinea inauguralǎ a lucrurilor, strategia cu care întâmpini complicaţia- adeseori promiscuǎ- a lumii. Ele nu sunt însǎ suficiente pentru a întemeia o moralǎ. Principii are, într-un fel sau altul, tot omul. Mai cu seama prostul şi mafiotul. «Eu am avut în viaţǎ câteva principii de care m-am ţinut cu dinţii»  ̶  aşa începe, de regulǎ, pedagogia ţanţoşǎ a tuturor mediocritǎţilor. Gangsterii au şi ei principii inflexibile, “de familie” şi amendeazǎ fǎrǎ rabat nerespectarea lor. Omul cu principii n-are nevoie sǎ mai gândeascǎ; trebuie doar sǎ aplice orbeşte(“principial”) setul de principii pe care l-a adoptat.

Naturile “principiale” sunt marfa predilectǎ a ideologiei unice, a “corectitudiniipolitice” militante, a intransigenţei revoluţionare. Pentru ei, viaţa e unaccident secund, un bruiaj irritant, care tulburǎ sistematica borealǎ, monoliticǎ,a normelor prescrise. Principiile sunt “ideile” semidocţilor, singura lor “înǎlţime”accesibilǎ. O “soţietate” cu “prinţipuri” ̶  iatǎ utopia lui Trahanache, zdrobit decompetenţa “fiului de facultate”. Dacǎ ai “prinţipuri” totul merge de la sine, fǎrǎ complicaţii, fǎrǎ dubii, fǎrǎ fandoseli. Eşti la adǎpost demachiaverlâcuri, de hamletizǎri inutile. Ştii.

În timp ce alţii cad pe gânduri, se frǎmântǎ, întârzie în interogativitate, tu trǎieşti în inflaţia soluţiilor. Oamenii cu principii n-au întrebǎri. Ceea ce nu înseamnǎ caau rǎspunsuri. Dar ei ştiu cum se rǎspunde, ştiu cum funcţioneazǎ micul dispozitiv al competenţeiprincipiale: cazului viu i se opune categoria abstractǎ, circumstanteiirepetabile i se impune generalitatea, organicului i se opune geometria. Încet- încet, principiile provoacǎ o împietrire spectralǎ a lumii: culorile dispar, pǎmântul se rǎceşte, palpitul inefabil al viului se stinge. Se instaureazǎ o ordine fǎrǎ evoluţie, o stabilitate minerala. Pentru oamenii cu principii nu existǎ context: sunt legalişti pânǎ la nesimţire. La limitǎ, monomania lor atinge grotescul. Când ultima dorinţǎ a unui condamnat la moarte e sǎ fumeze o ţigarǎ, omul cu principii i-o reteazǎ sec: în puşcǎrie nu se fumeazǎ pentru cǎ fumatul dǎuneazǎ grav sǎnǎtǎţii(…) Cum se poate? Doar ştim cǎ «unde nu e moral, acolo e corupţie» şi cǎ«o soţietate fǎrǎ prinţipuri va sǎ zicǎ cǎ nu le are». Tocmai cu principiile avem noi a ne rǎzboi într-o Românie devastata de absenţa lor? Rǎspunsul meu este cǎ principiile fǎrǎ intuiţia simpateticǎ a împrejurǎrilor, a concretului trait,a situaţiei-unicat sunt mai rele decât formele fǎrǎ fond.

Comunismul a fost o victorie nemiloasǎ a principiilor asupra vieţii. Universul concentraţionar,orice univers concentraţionar, e un univers în care principiile devin terorizante, trecând sǎlbatic peste oameni şi destine. Prin contrast, Sǎptǎmâna Mare e “fenomenul originar” al unei etici transprincipiale. Pentru oameni cu principii, morala lui Iisus e scandaloasǎ. El stǎ la masǎ cu vameşii, ia apǎrarea târfei şi promite tâlharului Raiul. Din perspectiva oamenilor cu principii, Iisus merita pedepsit. Replica lui e Învierea. Adicǎ energia şi curajul de a salva lumea, cu viaţa pe principii cǎlcând.”

Dacă aş fi bărbat…(update)

Nu ştim cum arată Yann pentru că nu am vrea să ne axăm pe astfel de lucruri. Vrem să-l construim pe Yann frumos înăuntru fiindcă aspectul exterior am putea să-l fentăm destul de uşor cu nişte haine de bun gust, ceva sală sau jogging şi o tunsoare decentă.

Băiatu’ nostru, Yann vorbeşte frumos, vorbeşte frumos cu oricine, indiferent de locul acestuia pe scara socială, atitudinea lui nependulând între lipsă de respect şi linguşeală în funcţie de grosimea portofelului sau studiile interlocutorului. El nu se simte mărunt din cauza statutului social şi nici nu se va folosi de el pentru a impune respect deoarece ştie ca nu va fi mai mult sau mai puţin bărbat dacă cineva îi este inferior sau superior într-o anumită privinţă.

Yann ştie când să râdă, când să fie serios şi când să plângă. Stie să facă diferenţa dintre discuţiile la care trebuie sa taci dacă nu ai o părere bine argumentată şi cele la care îţi poţi permite cu uşurinţă să susţii ca porcii sunt de fapt verzi, cum ar fi cele începute la două dimineaţa, după ce ai mâncat prea mult şi nu mai poţi dormi.

Yann nu ironizează decât de pe poziţie de egalitate şi mereu stă pregătit să-şi primească replica cu zâmbet pentru că el ştie că râsul e ceva necesar, e frumos şi nu ar vrea să-l păteze făcând din el o modalitate de a lovi deoarece el nu e copil, el deja e om mare.

Chiar dacă trăieşte în secolul 21, Yann ştie că egalitatea între bărbaţi şi femei nu înseamna renunţarea la bunele maniere, mai ales cele privitoare la protecţia femeii. Aceasta deoarece egalitatea s-a dovedit pe plan intelectual, însă în ce priveşte forţa fizică şi sensibilitate, femeile, în general, duc lipsă de prima şi sunt înăbuşite de cea de-a doua.

Yann o iubeste pe Yanna.  E partenera lui de dans în jurul mesei din sufragerie. Cu ea işi poate bea cafeaua dimineaţa tǎcând  şi nu se simte singur sau poate discuta ore în şir despre copacul din faţa blocului şi nu se plictiseşte. Cu ea râde la filme de regizor, de scenarist şi de tot ce se poate râde, iar dacă dau peste un film cu adevărat bun amândoi tac pe tot parcursul lui şi dupǎ ce se teminǎ o lasă să palăvrăgească despre tot ce a impresionat-o fiindcă ea are zile în care o impresionează totul, iar alteori o lasă să stea, să privească în gol pentru că are unul dintre acele momente în care trebuie să se adune.

Yann a mai înţeles că Yanna lui are un alt sens al cuvintelor, uneori e un adevărat Ion Barbu pentru el, dar în ultima vreme se pricepe să o citească. Uneori „lasă-mă singură” chiar asta înseamnă, adică să iasă efectiv din casă, alteori însemna să prepari două cafele mari cu lapte, să-i spui relaxat că ai făcut una şi pentru ea şi să o bei pe a ta alături de ea, dar părând total preocupat de alta activitate, iar câteodată înseamnă să rămâi să ţipaţi unul la altul până ajungeţi la un comun acord şi vă împăcaţi. Şi sintagma „Poţi să mergi. Nu e nicio problemă dacă rămân singură” e cu două tăişuri pentru că s-ar putea să o găseşti pe canapea adormită după ce te-a aşteptat ore întregi deoarece în ziua aceea pentru ea cea mai mare dovadă de dragoste din lume ar fi fost să te întorci …sau foarte bine s-ar putea să te întorci pentru a-i demonstra că ea e deasupra oricăror lucruri şi sǎ n-o gaseşti pentru cǎ e plecată pe la o prietenă sau stă  fericită în fotoliu, cu muzica dată  la maximum, cu un roman de Llosa în mână şi cu o privire indignată pe faţă când te vede intrând pe uşă.

Yann nu face  abuz de romantism şi niciodată nu apelează la el atunci când a greşit. Ştie că florile şi cinele în faţa lumânărilor sunt egale cu 0 pentru Yanna, dacă cumva în restul timpului o face să se simtă cuptor sau maşină de spălat.

Lui Yann nu-i plac cuplurile care se ceartǎ în public, indiferent cât de mic ar fi publicul ǎsta.  Aproape cǎ îl îngrozeşte ideea cǎ ar putea ajunge şi el sǎ facǎ asta pentru cǎ Yanna e mai explozivǎ de felul ei. Oricum, i-a spus şi ei despre asta şi a observat cât de mult se strǎduieşte sǎ aştepte pânǎ rǎmân singuri. O vede cum îşi roade unghiile sau bate din picior sau îşi ia câte o şuviţǎ de pǎr şi o roteşte nervoasǎ în jurul degetului.

Yann a realizat cǎ Yannei nu i-ar sta bine îmbrǎcatǎ cu sufletul lui şi indiferent de cât de mult şi-ar dori să fie altfel, sufletele lor au mărimi diferite. Că dacă Yanna ar reuşi totuşi să-l poarte, ar ajunge în final să se transforme în mama lui. A înţeles că nu orice slăbiciune, temere, neajuns trebuie împărtăşit pentru că ea nu este pielea lui, ci sprijinul lui. A înţeles că trebuie să ceară sprijin atunci când chiar are nevoie pentru că Yanna are un sac de încurajări pregătit. Totuşi, niciodată nu trebuie să i se plângă prea mult. Trebuie ori să îşi accepte situaţia ori să pornească la drum să o schimbe pentru că  l-a cunoscut pe tatăl  Yannei; rar vezi oameni care sǎ îndure atâtea lucruri fǎrǎ sǎ se plângǎ  şi de aceea a înţeles cǎ pentru ea asta e o calitate esenţială. De asemenea, a înţeles că pentru Yanna eşecul nu e un semn de slăbiciune, ci o dovadă a curajului şi  că ea nu i-ar ierta laşitatea sau josnicia; sau poate i le-ar ierta, dar şi-ar pierde respectul pentru el.

Credem că l-am construit destul de bine pe Yann. Poate mai revenim şi-l facem mai uman.