Când cuvintele nu-şi au locul

Sub privirile sceptice ale bărbaţilor din compartiment, Dora şi-a adunat toată forţa, a ridicat valiza deasupra capului şi ţinându-şi respiraţia, pe refren de „Doamne ajută” repetat în gând, a izbutit să o plaseze printre celelalte bagaje. A ocupat locul de la geam, a zâmbit amuzată când a privit spre bec şi apoi a deschis cartea.

Călătorind mereu pe timp de noapte, s-a obişnuit cu lumina chioară a becurilor din tren. I se măriseră dioptriile, dar avea încă drum lung până să vadă dincolo de formă. După spusele marilor miniaturişti ai lui Pamuk, abia când ajungeai să nu mai vezi, vedeai de fapt. Vedeai lucrurile cum le vede Dumnezeu.
Poate tot citind despre fel de fel de lumi şi epoci avea să cuprindă macar o fărâmă din ce vede El.

Ema a urcat la staţia următoare şi s-a aşezat lângă Dora. A dat la o parte mânerul rabatabil şi s-a apropiat până la limită de scaunul străinei cititoare. La început a citit timidă din cartea acesteia, fiind atentă dacă stârneşte vreo grimasă, dar cum nici nu părea a fi observată, a lăsat restul oamenilor din compartiment ancoraţi în realitate şi a păşit cu totul în lumea înghesuită între coperte .

Dacă le-aţi fi văzut pe cele două în amărâtul compartiment de la clasa a 2a, aţi fi zâmbit. Erau cam de aceeaşi vârstă. Una cu părul strâns neglijent şi îmbrăcată cam subţire pentru vremea de afară, iar cealaltă cu părul lăsat pe spate, înfofolită cu fularul soră-sii şi îmbrăcată cu geaca de iarnă, pe care a găsit-o într-un second hand, în timpul verii, la 5 lei, amândouă aplecate asupra aceluiaşi roman. La un moment dat, Dora a observat prezenţa intrusei, dar a luat cartea şi a aşezat-o mai spre mijloc, încât să-i uşureze lectura. Au continuat aşa timp de câteva ore, luând pauze în acelaşi timp şi reluând lectura când erau amandouă în compartiment.

Pe niciuna nu o interesa cum o cheamă pe cealaltă. Nu le interesa la ce staţie coboară cealaltă, câţi fraţi au şi dacă le place vremea de afară. Amândouă voiau să se înfrupte din viaţa altora, indiferent de cât de urâtă era ea, dar scrisă sincer şi frumos, fără a simţi că trebuie să ierte sau să ridice pe cineva. Niciuna nu voia oameni reali; era toamnă şi aveau voie să fie obosite.

Advertisements

Frică de oamenii (13)

A murit domnul Mircea.

Dora nu obişnuieşte să se gândească la cei care nu mai sunt. Refuză să se izbească de orice declinare a verbului „a muri”, cu excepţia persoanei I, singular. Totuşi, când a auzit de Mircea, s-a izbit cu avânt şi a simţit lovitura din plin.

O singură dată i s-a adresat cu „domnul”. Când l-a întâlnit pentru prima oară, în gară. „Dacă te-ar auzi anumite reprezentante ale sexului frumos, ar râde. Zi-mi Mircea, te rog.

Avea 12 ani când l-a cunoscut. Coborâse în Cluj şi urma să ia trenul spre Iaşi. Tot scotea buletinul pe care i-l făcuse maică-sa la Pim şi se uita mândră la el. În scurt timp pierdu portofelul cu buletin cu tot, cu bani şi bilet şi a ajuns să stea pe peron şi să se uite şocată cum  trenul pleacă fără ea, împreună cu toate discursurile pe care i le ţinuse maică-sii despre încrederea pe care trebuie să i-o acorde fiindcă împlinise 12 ani. Si-a propus să nu plângă, dar cum auzi vocea mamei în telefon, începu să bocească cu sughiţuri.
Totul s-a rezolvat foarte rapid. „Te duci acasă la domnul Mircea. Dormi la el în seara asta şi mâine te aduce la gară ca să vii acasă.”

Nu ştia cine e „domnul Mircea”. Nu mai auzise de el, dar nu avea timp să se gândească la asta. Era ocupată să se uite înspăimântată la un grup de băieţi care inhalau prenandez. Când a observat că unul dintre ei a pornit spre ea şi se pregătea să ţipe, a auzit din spate „Tu eşti Dora? Eu sunt Mircea.” Dora îşi amintea acum prea vag timbrul vocii lui. Vorbea răguşit şi jos, dar avea vocea caldă asemenea povestitorilor de la radio. Cand s-a întors, a văzut un bărbat bine, care avea însă trăsăturile conturate cam agresiv, cum au cei care aprind două pachete de ţigări pe zi şi le sting cu un litru de cafea neagră. Avea părul de lungime medie şi în colţul gurii păstra ascuns un zâmbet ironic. „Ai plâns?” „Nu!“, veni răspunsul prompt al Dorei. „  Inseamnă că nu ai ieşit prea reuşită, deşi maică-ta e o femeie frumoasă.” Cum să o numească pe mama ei “femeie”? Voia să-i spună ca mama ei nu e femeie, dar s-a oprit la timp.

„Nu am niciun interes în a fi frumoasă”, zise în cele din urmă.

Nu a întrebat-o nimic în legatură cu asta, ci i-a spus zâmbind „Hai să mergem”. A întrebat-o dacă vrea să o ajute cu geanta, dar pentru că l-a refuzat, a pornit înainte şi când a observat că nu-l urmează, s-a oprit şi şi-a scos o ţigară.

Fumează! Nu ştie că fumatul e păcat? “

Abia după ce l-a întrebat care e ziua de naştere a mamei ei şi el o ştiuse, s-a urnit din loc.

A rămas până la urmă 3 zile în Cluj şi a vizitat o groază de locuri. Seară stăteau de vorbă pe balcon, ea cu ciocolată caldă şi el cu un pahar de wiskey. Îi cerea de fiecare dată permisiunea să-şi aprindă ţigara şi se aşeza astfel încât să nu ajungă fumul până la ea. Vorbea pe un ton familiar, nu cum vorbesc de obicei adulţii cu copii, ci ca de la egal la egal, sincer şi simplu, deşi trăise de peste 3 ori anii ei.

Da…ăsta era Mircea.

Au trecut 12 ani de atunci. Nu mai are alte amintiri legate de el, ci doar fragmente de fraze şi cioburi de zâmbete. Deşi abia îl mai poate schiţa, e sigură că Mircea se număra printre oamenii frumoşi din pricina zâmbetului involuntar care îi apare pe chip când se gândeşte la el; ceea ce ea a uitat, zâmbetul ei ştie.

Ar fi putut să-l mai viziteze, dar aşa sunt oamenii…uită prea uşor şi realizează prea târziu.

Frică de oamenii (12)

Mă întreb: ce fel de iubire e iubirea cu ziduri?

Dora a mestecat prea mult sintagma „omul e supus greşelii”. A transformat-o în principiu de viaţă. Iartă mai uşor, uită mai uşor, iubeşte mai uşor pentru că si-a pierdut încrederea în oameni.
Nu are aşteptări de la celălalt sau, dacă ajunge să aibă, are grijă ca balalanţa să fie echilibrată cu o doză suficientă de scepticism ca să fie zgâriata superficial în cazul în care îi va greşi

Urâţenia pe care o găseşte în oameni nu o dezamăgeşte. E pregătită să întâlnească orice. Totuşi, o doare de fiecare dată când cineva îi greşeşte, dar nu îsi plânge rana, ci plânge urâţenia celuilalt; nu o doare pentru ea, ci pentru el, ci pentru celălalt.

Poate e înţelept să iubeşti aşa…de departe; să fentezi iubirea.

Frică de oamenii (11)

Luă un fir de iarbă şi începu să rupă din el câte o bucăţică.

– Nu te poţi îndrăgosti când esti prea lucid ori când nu îţi este frică de singurătate. Nu ştiu cum a reuşit, dar ea le-a adunat pe amândouă.
La un moment dat am crezut că renunţase cât de cât la una din ele. Era în perioada aceea în care murise domnul Leo…aşa îi zicea „domnul”, deşi era domn cam cât sunt eu de expertă la matematică.
Nu am vorbit deloc despre asta. Doar o surprindeam din când în când privind în gol şi mimând aceleaşi propoziţii. Când alţii luau flori şi rupeau petalele rostind „ mă iubeste, nu mă iubeşte”, ea şoptea „ era şi nu mai este”; la fel făcea şi când număra cărămizi. Le număra în „era şi nu mai este”.
…şi Leo era doar vânzătorul de covrigi de la colţul străzii. Nu ştia multe despre el, ci doar ce reuşise să afle în cele 2-3 minute zilnice, cât poposea în faţa tonetei lui.

Poate unii nu pot face faţă morţii. Şi nu mă înţelege greşit, nu îi este frică de moartea ei, ci o îngrozeşte moartea celorlalţi, şi nu numai cea fizică, ci dispariţia forţată a cuiva din viaţa ei…rupturile.
În vremea aceea am văzut-o zâmbind prea mult şi prea forţat; mereu mă întrebam dacă nu o dor muşchii feţei sau dacă nu oboseşte să vorbească atât de frumos cu toată lumea. Atunci am crezut că s-ar putea îndrăgosti. Nu mai era aşa de realistă sau critică cu ea însăşi şi nu mai vedea atât de clar defectele celorlaţi. Scăpase de puţină luciditate. Dar nu a durat mult şi, apoi, parcă a devenit mai iubitoare de singurătate ca înainte.

Ajunse să rupă deja  vreo 3 fire de iarbă.

– Ştii, dacă te rupi acum, nu reuşeşti decât să o faci mai lucidă. Depărtează-te fără să-şi dea seama, asta dacă nu vrei să obţii vreo mângâiere pentru eul tău. De rămas nu cred că vrei să rămâi în condiţiile astea şi, ca să ştii, dacă cumva îi spui ce simţi, se rupe ea de tine.

Frică de oamenii…(9)

S-a învăţat să poarte cafeaua după ea… mereu o cană plină ochi, iar lenjeria de pat, pijamalele, agenda, cărţile, păturile, covorul şi orice alt lucru din apropierea ei ajung pătate de cafea.
Obişnuieşte să pună patru linguriţe de cafea în cană şi peste ele să toarne apă fiartă. De asta zaţul e mereu prezent în „micile accidente”, iar când se apucă sa spele rufe, are un întreg rând de haine de spălat cu miros de cafea.

Demult nu se mai enervează când scapă cafea peste tot. S-a obişnuit cu neîndemânarea şi încăpăţânarea ei de a utiliza tot spaţiul disponibil al cănii şi zâmbeşte. Uneori izbucneşte în râs când, după ce şi-a făcut un întreg plan, a aşezat serveţele, foile şi şi-a spus: „Ai grijă Dora, să nu dai acum cu cotul de birou, cu grijă, poc! rămâne cu jumătate de cană de cafea.

Pe lângă asta, când poartă tocuri îi place să balanseze de pe un picior pe un altul, flexându-şi gleznele în fel şi chip de parcă ar fi pe punctul de a cădea, pentru a vedea cât de bine îşi tine echilibrul.
Are zile în care nu îşi spală vasele imediat după ce a mâncat, fiindcă are chef mai întâi să moţăie, să citească, să se plimbe prin apartament… şi de asta i se întâmplă des să uite de farfurii.

Îşi găseşte locul când ajunge să stea ghemuită, cu picioarele lipite de piept, pe vreun fotoliu confortabil.
E atât de sensibilă încât la cea mai mica jignire i se umezesc ochi şi mereu îi dau lacrimile când aude sau vede ceva incredibil de frumos. Zâmbetul i se întinde pe toată faţa când ascultă un discurs bine pregătit şi nu-şi poate înlătura privirea plină de admiraţie care i se aşterne pe faţă.

…ciudăţenii care ne fac să fim noi, cu privire la care nu am vrea să ne fie atrasă atenţia, iar dacă ar fi să dispară, am vrea să se întâmple involuntar.
E îngrozitor să descoperi la celălalt un tabiet care te calcă pe nervi deoarece e greu să accepţi că dragostea ta nu e atât de mare încât să convertească toate imperfecţiunile… şi să-i ceri să-şi mutileze eul nu e întocmai o opţiune. E o muncă colosală să-ţi determini creierul să convingă inima să treacă cu vederea apucăturile inacceptabile ale celuilalt.

Dora e una dintre persoanele căreia îi face să plăcere să descopere diferenţele în celălalt, dar uneori ridică un zid şi se îndepartează…depinde de diferenţă şi de dragostea pe care o poartă cu ea.

Frică de oamenii…(8)

Pentru majoritatea, fie ei femei sau bărbaţi, reprezentantele sexului frumos sunt entităţi schizofrenice ori pur romantice.
Dora şi Iunia râd când aud replica: „Femeile când spun „Nu”, de fapt vor să zică „Da”.

Eva face asta. Spune „Nu” când ar vrea să zică „Da”, dar ea e oarecum scuzată fiindcă în acelaşi timp vede în Dumnezeu un fel de matchmaker. Crede că există undeva în lume cineva creat special pentru ea. În dreptul ei, e raţională explicaţia iraţională a „Nu”-ului drept „Da” pentru că , orice ar fi, întrebarea se va întoarce până când ea va raspunde pozitiv daca e destinat să se întâmple aşa.

Facă-se după credinţa ei! zise Iunia, strângând din umeri şi privind-o cu compasiune. Dar eu când observ efectul bumerang, nu mă pot gândi decât la faptul că individul în cauză mă vede fie incapabilă de a discerne, fie e incapabil de a primi un refuz.
Doar nu-s nebună să nu apuc dacă cu adevărat vreau ceva. Doar n-o să trăiesc cu speranţa şi incertitudinea că se va întoarce.

Frică de oamenii…(7)

Dora a privit pe geamul autobuzului şi a văzut cum, într-o maşină, o doamnă roşcată, elegantă, aşezată pe bacheta din spate, ţinea pe braţe o carte şi îi citea bărbatului din faţă. Îi vedea buzele cum i se mişcă rar, arcuindu-se şi parcă o auzea doar privindu-i mimica feţei. Făcea pauze scurte, îl privea şi apoi iar citea.
Oare de ce nu stătea lângă el în faţă şi oare ce carte citea?

Şi-a mutat apoi privirea şi l-a văzut pe Alex. Străinul din autobuz stătea în picioare, rezemându-se de peretele lateral al autobuzului, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi. „Ce mai figuri! S-o fi crezând într-un videoclip”, gândi Dora.
Era îmbrăcat într-un pluover crem, împletit, era proaspăt tuns cu 1 şi nebărbierit cam de 5 zile, iar astea adunate cu melodia pe care o asculta Dora, era de ajuns cât să o facă să respire mai greu şi totuşi să se simtă agitată şi oarecum fericită. Afurisită inimă!” gândi ea. Afurisită inimă de om!

S-a ridicat, deşi mai avea trei staţii de mers şi a coborât. Era în perioada aceea a lunii când e prea sensibilă, irascibilă şi mult prea emotivă. Când privirea oricui o intimidează şi nu poate menţine contactul vizual cu nimeni, si cum tocmai primise pe Facebook o cerere de prietenie de la străinul din autobuz, pe care îl cheamă de fapt Victor, nu putea să arate vreun semn de slăbiciune   În ziua de astăzi cu un Add se rezolvă orice…gândi Dora, comportamente de băieţei în trupuri de bărbaţi. Bine totuşi că nu a îndrăznit să vină că am impresia că m-aş fi pierdut ca atunci când am făcut cunoştinţă cu individul acela cu ochi albaştri, când am uitat cum mă cheamă şi noroc că mi-a amintit Ana. Nu am vrea să mai oferim astfel de satisfacţii”

Frică de oamenii…(6)

Dorei îi place să bea cafeaua simplă, într-o cană de dimensiuni mari, de formă cilindrică ca să o poată prinde cu ambele mâini. Nu se desprinde de ea până la ultima picătură. O ţine strâns şi o soarbe cât e fierbinte; cafeaua călduţă e ca soarele cu dinţi.

Singurul lucru care ar determina-o să ţină cana cu o mână e o bucată serioasă de ciocolată.

Dora adoră cafeaua tare, dar când dă peste aroma aceea de cafea cu gust de ars, mai adăugă de două ori cantitatea în lapte pentru ca să-l dilueze şi ajunge sa bea un fel de lapte cu cacao. Poate de asta unii oameni s-au rezumat doar la ceai, fiindcă prima lor experienţă de cafea a constat tocmai în acest gust monstruos, care-ţi face corpul să se înconvoaie de dezgust, dacă nu-l acoperi cu lapte.

Nu o înţelege pe Iunia, cafeaua şi ţigara. Se uită la ea cum lasă în repetate rânduri cana pe masă, trage câteva fumuri, apoi iar ia cana, apoi iar o aşează pe masa şi aruncă scrumul şi face asta iar şi iar, de cafeaua i se răceşte când ea nu a fumat nici macar o treime din ţigară.

Ştii că nu-mi place să împart lucrurile lucrurile în păcat şi „ne”păcat. Nu-s eu Dumnezeu ca să creez interdicţii, să extind sau să restrâng înţelesul unei norme, zise Dora.
– Ştiu, dar aş vrea să-mi spui părerea ta.
– Off, dacă ai fi altcineva ţi-aş spune câteva…

– Ştiu. Ştiu, spuse Iunia fără să dea prea multă atenţie plângerilor ei, căutându-şi loc pe trotuar. Totuşi aminteşte-ţi că mi-ai rămas datoare.

– …creştinii care se apucă să facă liste de păcate cred că au o problemă. Vrei să am şi eu o problemă? Iunia ştia deja că astea-s întrebări retorice introductive aşa că o lăsa să-şi facă intrarea. Ce-ţi mai place să mă chinui.
…păcatul e mai mult ceva subiectiv, decât ceva obiectiv ca în vremea lui Moise. Ştia deja de Moise. Îi povestise la un moment dat. Acum ştia. Dora putea vorbi în limbajul acela codat al evanghelicilor şi o înţelegea cam pe jumătate. E vorba despre ceea ce te determină pe tine personal să te îndepărtezi de Dumnezeu.
Deci îţi dai seama că pentru cel care nu are interesul să se apropie de Dumnezeu, discuţia despre ce este păcat sau nu, este în van? Cu ei poţi vorbi cel mult despre ce este corect şi greşit; ce atrage consecinţe negative şi ce atrage beneficii. Fumatul atrage mai mult consecinţe negative decât pozitive.

Deodată i s-a împânzit un zâmbet pe toată faţa şi atunci Iunia ştia că urma să zică o gogomănie. E păcat de banii tăi. Ai putea să-mi iei mie o ciocolată sau o cafea de la „Teo’s” de banii ăia..sau un sandwich că mi-e tare foame sau…

– Bine. Deci?

– Aş putea să-ţi ţin o întreagă prelegere despre trupul tău care este templul Duhului Sfânt… dacă este (şi aici strâmbă puţin din nas şi râse), dar mă gândesc la atâţia predicatori graşi, nu pentru că ar fi bolnavi, ci fiindcă le place prăjeala, friptura făcută în ulei cu cartofi prăjiţi, or jumările cu mămăliguţă caldă şi brânză; ori la alţii care beau toată ziua Pepsi şi mănâncă fast-food.
Mai este şi porunca să-ţi iubeşti aproapele şi pasajul acela în care Isus zice că vai fi de acela care va fi un prilej de păcătuire şi că mai bine şi-ar lega o piatră de gât şi să se arunce în mare, dar acolo cred că e vorba mai mult de a crea o ispită atât de mare încât să prilejuieşti aproapelui tău o tulburare serioasă a credinţei lui; şi dacă fumatul tău ar lovi în credinţa lui, nu ştiu ce credinţă are el. Ar trebui să se mai pocăiască.
(şi a adăugat apoi cu zâmbet). Tare mi-ar plăcea dacă nu ai mai fuma.
– Tot nu mi-ai dat un răspuns.
– Ştiu, dar să te mulţumeşti cu atât că am obosit.

Când a văzut că Dora a epuizat subiectul, i-a zis deodată râzând:Dar vinul, Dora? Vinul? Ce facem cu el?

Frică de oamenii…(5)

Iunia e fumătoare de doi ani. Îşi poartă părul prins când fumează.
Are  mereu în ghiozdan un recipient cu săpun lichid şi o sticluţă de parfum, iar înainte să plece acasă, se duce în toaleta facultăţii şi trece printr-un întreg proces de „curăţare”.
Mai întotdeauna intră pe uşa apartamentului mestecând un Orbit, iar dacă cumva a uitat sa-şi cumpere, se dă cu parfum în gură, aşteaptă câteva secunde pe casa scării, cât sa poată strâmba în voie şi să-i dispară amărala din gură, iar apoi intră în casă suspect de parfumată.

Unul dintre lucrurile care-i stârneşte râsul Dorei, e reacţia Iuniei când aceasta îl vede pe individul de la „Savarina de Weekend” pe Copou, cu cameramanul după el. Stinge rapid ţigara ca sa nu fie suprinsă cu ţigara în mână, difuzată pe Tele M şi văzută de maică sa. Sigur i-ar determina atacuri de panică şi sesiuni de post şi rugăciune ca s-o scoată din fundul iadului.

Nici ea nu ştie cum a ajuns să fumeze. Are un raft plin acasă cu cărţi despre: „Cum să te laşi de fumat?” Ultima achiziţie e varianta pentru bărbaţi, proaspăt scoasă de sub tipar. S-a gândit că sigur conţine un sistem mai bun decat cel din varianta pentru femei deoarece femeile mai mereu sunt menajate ca „vase slabe”, dar nu o să permită  ca bărbaţii să se lase înaintea femeilor de fumat
şi apoi să zică q.u.e.d.