La Sfârşit

Cred că am refăcut de prea multe ori textul ăsta…

În faţa lui stătea acum o pictură incredibilă, construită din sute de milioane de fire. O plămădise cu râsete şi lacrimi şi încă îi mai cerea altele, dar Luo nu ştia cât mai putea rezista. Avea părul cărunt deja, faţa îi era brăzdată de riduri, mâinile îi tremurau, iar vederea îi slăbise.

A inspirat adânc, a deschis ochii şi a început să existe. Aşa a început totul. S-a trezit, fără nicio amintire, rezemat de un suport din lemn masiv, într-o sferă cu pereţi translucizi, plutind printre planete şi meteoriţi. Pentru un timp a fost preocupat de meteoriţii, care treceau milimetric pe lângă pereţii acesteia, dar cum de fiecare dată păreau să o ocolească, s-a liniştit şi atenţia i-a fost captată în întregime de construcţia din lemn.

Era compusă din zeci rame rabatabile, de diferite mărimi, suprapuse. A tras de una înspre el şi a observat că pe interior marginile vertiticale erau numerotate, iar în dreptul fiecărui număr se afla un cuişor din lemn. A luat ghemul cu aţă incoloră pe care l-a zărit la picioarele angrenajului, a rupt cu uşurinţă o bucată şi a legat-o de două dintre capetele opuse ale ramei. Imediat firul a căpătat culoarea galbenă, iar întreaga construcţie a început să scârţâie, de parcă se dezamorţea după o lungă aşteptare.
Pictura prindea viaţă sub mâinile neobosite ale lui Luo. Lega fir după fir năucit de bucurie la vederea culorilor pe care le căpătau. Poate ca au o viata a lor, gandea Luo când le privea  cum îşi schimbă în permanenţă nuanţa. Le veghea mereu jocul, iar dacă vreun fir ajungea să iasă din întreg căpătând nuanţe stridente sau devenea incolor ca la început, Luo îl rupea şi îl înlocuia, iar apoi dansul de culori continua nestingherit.

Acum, însă, abia mai reuşea să distingă culorile. Zâmbetul i s-a încâlcit cu ani în urmă şi nu a mai reuşit să-l descâlcească. S-a împotmolit într-un fir din pictură. Începuse să capete o nuanţă ţipătoare, dar Luo, pentru o fracţiune de secundă, înainte să-l rupă, a ezitat. L-a separat mental de restul picturii şi l-a văzut frumos. Chiar în momentul în care l-a atins, i-a apărut în faţă o creatură asemănătoare lui, iar în momentul în care a desprins firul de ramă, a dispărut. Imediat 3 fire şi-au mai pierdut din culoare, iar unul a devenit cenuşiu.

Poate armonia cere moarte. Acum era doar un gând urât, un meteorit ce nu îl ocolea niciodată, atunci însă l-a înnebunit. A strigat cât l-au ţinut plămânii, s-a izbit de pereţii sferei până a căzut frânt şi a plâns până a uitat de ce plânge. Firele pe care ar fi trebuit să le rupă, au ajuns să ardă singure şi odată cu ele şi cele din jurul lor, iar Luo privea pierdut cum pictura construită cu atâta grijă era cuprinsă de flăcări. Daca nu ar fi fost acel fir alb, nu şi-ar fi revenit. Nu a trebuit rupt şi nici nu a ars, ci a căzut de la sine. Nu a înţeles niciodată de ce, dar la căderea lui focul s-a oprit şi firele rămase au căpatat mai multă culoare.
Era o enigma pe care nu o putea dezlega, dar era sigur ca la Sfârşit o va afla. Până atunci mai era doar puţină vreme…

Despre cei care nu cred în ce nu pot să vadă sau logica ameţită a unui individ naiv

“Îmi pierd vremea cu hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce-ai văzut tu la viaţa ta, pungaşule? Africa ai vazut-o? Nu? Şi atunci o fi cu adevărat acolo? Şi submarine? Hm? Şi grindină, mingi de basseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, s-a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numa în ce îţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belea, necaz.”
                                                                                       (Harun si marea de poveşti, Salman Rushdie)

Insomnii

Un paianjen doarme în camera mea. Mi-a fost milă să-l trezesc direct în inexistenţă. Mă gândesc că s-ar putea să-l mănânc. Cică un om înghite cca. 4 paianjeni pe an în timpul somnului…sau ar putea bea din ochiul meu. Cică fac şi asta. Oare cum ar putea bea? Poate va muri de sete.

Un ţânţar îmi caută nerăbdător trupul ca să se sature niţel. Oare de ce ţânţarii nu dorm noaptea şi muştele da? L-aş lăsa să se înfrupte dacă aş şti că s-ar linişti şi nu ar mai bâzâi, dar ţânţari-s lacomi ca majoritatea oamenilor. Oare pe oamenii lacomi trebuie să îi ignori sau să-i stârpeşti?

Ceasul de pe hol se crede clopotul bisericii. „Trecerea ireversibilă a timpului”, aşa ar zice frate-miu. Pentru el toate poeziile au tema asta. Are examenul de capacitate.
Nici broaştele nu dorm şi nici câinii.
Câinii au nunţi acum. Aşa ar zice mama…sau ar zice că iubesc şi ei.

M-aş ridica să învăţ, dar e periculos când sunt prea obosită. Într-o dimineaţă, pe la 3, m-am dus şi am scos toate aparatele din priză pentru că eram sigură că va izbucni un incendiu. Într-alta mi-am tăiat bretonul scurt, scurt de a trebuit timp de 2 luni să-l lipesc de cap şi să-l ascund sub o panglică… şi aveam doar două. Mulţi ar fi crezut că m-am întors la „adevărata” pocăinţă. De asta aveam grijă mereu să port şi o pereche de cercei ca să nu creadă că viziunea mea despre lume şi viaţă s-a schimbat… că îmbrăţişez vreo ierarhie misogină sau că îngerii sunt mai fericiţi din pricina capului meu acoperit (cred că niciodată nu voi şti ce semnificaţie are versetul acela).

Când eram mai mică am deschis deodată ochii şi am văzut o vrăjtoare…pe atunci citeam basme. Acum văd zecile de cărţi de Drept care mă aşteaptă. Sunt trei şi pe pat, în caz că aprind lampa, să mai citesc ceva.

Să îmbătrânim fotografiile…

*

Să îmbătrânim fotografiile cu-n singur click şi să le privim încărcate de ani.

Poate aşa ne-om preţui sufletul ca ţăranii pământul

ş-om potrivi cuvintele ca babele paşii.

‘om respira mai lacom, împărtăşi mai avid

ş-om iubi evident ca să se prindă tot prostu’ că aia-i iubire.

Da, eu zic să îmbătrânim fotografiile cu-n singur click şi să le privim încărcate de ani.

 bum2

Zbor

Am întins mâinile şi m-am aruncat.
Ştiam că nu-s făcută din puf şi pene şi că oasele mi-s pline de măduvă.

Nu am învăţat să las loc aerului în niciun milimetru al pielii mele; sunt căptuşită cu frici şi complexe; sângele mi se încheagă şi sufletul îmi mai adaugă câteva kilograme. Privirile celorlalte pietre mi se încurcă în coloană şi mă fac să am greutatea a zeci de elefanţi.

Şi totuşi m-am aruncat.
M-am cam săturat să stau lipită de zid.
Poate că tot căzând în gol, oi învăţa să zbor… cu siguranţă zidul nu m-ar fi putut învăţa.

Nebuniile Dorei

Se gândeşte că poate fiecare are o doză de nebunie.

Poate din această cauză, chiar dacă lucrează la lucrarea de disertaţie, când aude aplauzele spectatorilor de la vreun concert de muzică clasică, pe care-l ascultă pe youtube, se opreşte din scris şi zice: „Mulţumesc! Mulţumesc!” Dacă e în picioare, face şi câteva plecăciuni, apoi ia în mână un instrument imaginar şi devine cel mai adesea violonistă, iar pe parcurs se poate transforma în percuţionist, dirijor sau balerină, limita reprezentând-o de cele mai multe ori de lungimea firului căştilor audio.

Dialogurile cu sine însăşi îi provoacă adevărate accese de râs şi se pot transforma într-o secundă în dureri inimaginabile de cap însoţite de lacrimi de nervi şi de durere maxilară, după ce şi-a ţinut dinţii strâns încleştaţi pentru o prea mare perioadă de timp.

Nimeni nu o poate judeca mai mult şi mai aspru decât ea însăşi şi nimic nu doare mai tare decât vizualizarea de pe margine a propriei persoane. Se poate trezi că izbeşte cu  pumnii  în pernă… nu izbeşte încă cu pumnii în perete pentru că nu ştie exact cum ar trebui să ţină pumnul când loveşte şi nu vrea să ajungă cu mâna în ghips pentru că nu a ştiut cum să lovească…preferă ideea de nebunie decât de prostie.

Ieri, înainte să adoarmă, s-a gândit la dragoste; la cum oamenii din jurul ei atunci când zic „dragoste”, se gândesc la eros sau la o combinaţie care automat îl implică.

Conceptul de dragoste îi pare a fi mult mai larg, dar în principal pentru ea dragostea izvorăşte din relaţiile de prietenie. Involuntar elimină erosul din toată această ecuaţie a dragostei, nu fiindcă respinge ideea de a da şi a aştepta să primeşti, ci aceea de de a fi condiţionat şi judecat de către o persoană de câtă dragoste îi oferi în raport cu cât oferi alteia. O sperie ideea de dragoste izvorâtă din frica de singurătate sau din dorinţa de stabilitate; aceea care deformează capacitatea de a iubi şi alt aproape.

dragostea faţă de cel care nu ţi-o cere şi care nu are niciun drept să ţi-o ceară; asta îi place Dorei. Să se simtă obligată să dea; ăsta e cel mai mare coşmar al ei.

Ipocrizii sentimentale sau inimă-dulap

Ca un dulap de stejar masiv cu sertare care se deschid automat.
Funcţionează pe bază de energie şi, de aceea, când e pană de curent, nu se mai deschide niciunul, iar Iunia rămâne doar un maldăr de carne.

Nu există niciun manual de utilizare şi nu poţi spune câte sertare ar trebui deschise şi câte ar trebui să rămână închise. Dacă deschide prea multe, sistemul se scurtciricuitează şi trebuie să le închidă manual, unul câte unul, iar apoi să intre în stand by până se reface.
Fiecare sertar a fost construit pentru o anumită persoană şi câtă vreme sertarul rămâne închis, Iunia nu ştie ce înseamnă persoana respectivă pentru ea. Din această cauză, ar putea părea uneori ipocrită deoarece ţi-ar putea vorbi despre aceeaşi persoană în tonalităţi total opuse, depinzând de cât de deschis e sertarul sau daca e închis.
Unele sertare rămân întredeschise, iar pe unele le închide destul de bine şi uită să le mai deschidă.

Cred că sistemul ăsta de tip inimă-dulap îi permite să iubească mulţi oameni, dar în acelaşi timp o duce de prea multe ori la epuizare sau la inconsecvenţe emoţionale.

Despre fel şi fel de mări

Iunia mai are milioane de paşi de făcut…
Nu are certitudinea unei direcţii şi fiecare pas pe care îl face anulează posibilitatea altor direcţii. Cu fiecare mişcare pierde alte universuri.
Ştie că oricând ar putea să se răzgândească, să se întoarcă şi să ia o altă decizie, dar va fi vorba de o altă Iunia diferită de Iunia, care aflată în acelaşi loc, în trecut, a făcut o deja o alegere. Şi cu atât mai mult, oamenii care se aflau acolo nu vor mai fi aceeaşi. Poate chiar vor fi plecaţi de mult în alte locuri, în alte direcţii mult prea îndepărtate de Iunia.

Cum ar putea să aleagă în cunoştinţă de cauză dacă nu ştie cu adevărat ce vrea? Cine ştie cu adevărat ce vrea? Nu poţi fi sigur că vrei un anumit lucru decât după ce l-ai obţinut, îl ţii strâns în mâini şi nu mai vrei să-l laşi. Dar Iuniei nu i s-a întâmplat să nu vrea să lase ceva din mână pentru că se numără printre persoanele care renunţă şi fug. Nu se numără printre cei care luptă atunci când simt că ce au în mână stă să cadă.

Credea că marea va fi unul dintre lucrurile pe care le vrea. De mică îşi dorea să o vadă şi pe la 20 de ani s-a ivit ocazia.

Era noapte când a ajuns faţă în faţă cu ea. Iuniei i-au dat lacrimile şi nu s-a mai putut mişca. Nu era ca în fotografii, liniştită şi albastră, nici ca în filme, însoţită de zeci de oameni cu zâmbete prelungite până în culorile viu colorate ale fustelor şi ale slipurilor. Era singură, întunecată, cuprinzând tot ce voia fără urme de vinovătie şi venind cu avânt spre Iunia.
Nici chiar ziua nu s-a simţit în largul ei şi a reuşit doar vreo 10 minute să se bălăcească în mare.

Abia după ce a văzut-o, Iunia a realizat că îi plăcea marea doar când mergea de-alungul malului şi se uita în faţă, fără să o privească, mulţumindu-se doar să o audă şi să-şi lase picioarele cuprinse de valuri.

Iunia ar prefera să rămână în acelaşi loc şi să-şi oprească paşii pentru că s-a săturat de atâtea mări…

De dor

Nu ştiu ce e mai bine – să ajungi să împărtăşeşti aproape totul cu o singură persoană sau să te compartimentezi în zeci de bucăţi, să te împarţi în zeci de oameni. E mai mare probabilitatea să fie rupte bucăţi din tine când aduni la rândul tău bucăţi din mai multe persoane, dar e mai greu să-ţi stăpâneşti dorul când te-ai împraştiat într-o singură persoana şi ea nu mai este.

Iuniei îi era dor de prietenii ei; poate acum nu s-ar mai putea numi chiar prieteni, poate ar putea fi numiţi oameni-amintire, cei care odată i-au fost prieteni.

Dorul pe care îl simţea nu îi sfărâma oasele, nici nu o făcea să plângă. Mâncarea avea acelaşi gust; era la fel de fericită când mânca o porţie de păstăi cu usturoi, cu telemea şi mămăligă caldă, iar sentimentul de vinovăţie pentru că iarăşi mânca prăjeală era în continuare acolo. Cafeaua era la fel de bună şi senzaţia mâinilor reci lipite de cana fierbinte era aceeaşi.

Din când în când i se întâmpla să devină conştientă de respiraţiile ei, ca atunci când eşti apăsat de o greutate pe piept şi respiri greu sau când te opreşti din alergat şi încerci să-ţi stăpâneşti inspiraţiile şi expiraţiile fiindcă simţi că-ti vor exploda plămânii. Uneori dă peste o anumită carte, aude o anumită melodie, chiar când umbla prin magazine sau e în autobuz, când vede un anumit film sau când surprinde o anumită replică – ca madlena lui Proust – chipuri de oameni îi invadează mintea, dar nu le lăsa să-i ajungă până în suflet; începe să-şi controleze numărul respiraţiilor, ori se lăsa pătrunsă de aerul rece de afară care nu mai lasă loc de altceva.

Pentru că oamenii vin şi pleacă sau pleci tu sau fără niciun avertisment te trezeşti că apărut peste noapte un zid de nepătruns. Şi pe măsură ce creşti scad din ce în ce mai mult numărul lor, uneori chiar din cauza ta fiindcă numărul anilor acumulaţi naşte în tine o dorinţă de izolare.

Totuşi, dorul, chiar şi pentru o secundă, se poate trezi din pricina unui simplu sunet şi atunci trebuie să-l stăpâneşti.

Ce de-a capete şi feţe!

Am trei capete. Câte un cap pentru fiecare moment al zilei; unul de dimineaţǎ, unul de amiazǎ şi unul de searǎ.
Capetele astea ale mele mai cǎ şi-ar lua zborul, dacǎ nu le-ar ţine gâtul strâns legate de corp.
Totuşi, uneori simt cǎ nu mai am nevoie de gât. Capetele mele devin atât de grele încât abia le mai pot ţine şi am impresia cǎ-mi vor coborî pânǎ în inimǎ.

Or fi capetele mele trei capete bine legate de corp, noroc de gât; totuşi, uneori parcǎ nu-s doar trei sau pare-mi-se cǎ tot trei sunt, numai cǎ au mai multe feţe.

Revenind la capetele mele. Mǎ întreb, ce cap au vǎzut oamenii mai mult? Mai exact, ce cap, cu ce faţǎ?… deoarece sunt sigurǎ cǎ niciunul nu mi le ştie pe toate, cap şi faţǎ şi niciunul nu poate sǎ-mi zicǎ sigur pe care le-a vǎzut.

Cum am trei capete şi fiecare cu mai multe feţe, am şi eu o dorinţǎ: sǎ nu aud de la nimeni cǎ mǎ cunoaşte pentru cǎ, da, oricât de ciudat ar suna, am trei capete, fiecare cu mai multe feţe, dar nu feţe din acelea care nu sunt eu, ci feţele mele plasate succesiv, involuntar pe capetele mele.

Fotor111013370