To kill a mockingbird by Harper Lee – quotes

“People in their right minds never take pride in their talents.”

“You are too young to understand it,” she said, “but sometimes the Bible in the hand of one man is worse than a whiskey bottle in the hand of—oh, of your father.”
I was shocked. “Atticus doesn’t drink whiskey,” I said. “He never drunk a drop in his life—nome, yes he did. He said he drank some one time and didn’t like it.”
Miss Maudie laughed. “Wasn’t talking about your father,” she said. “What I meant was, if Atticus Finch drank until he was drunk he wouldn’t be as hard as some men are at their best. There are just some kind of men who—who’re so busy worrying about the next world they’ve never learned to live in this one”

“It’s not necessary to tell all you know. It’s not ladylike -in the second place, folks don’t like to have someone around knowin’ more than they do. It aggravates ’em. You’re not gonna change any of them by talkin’ right, they’ve got to want to learn themselves, and when they don’t want to learn there’s nothing you can do but keep your mouth shut or talk their language.”

Today was Sunday, and Aunt Alexandra was positively irritable on the Lord’s Day. I guess it was her Sunday corset. She was not fat, but solid, and she chose protective garments that drew up her bosom to giddy heights, pinched in her waist, flared out her rear, and managed to suggest that Aunt Alexandra’s was once an hour-glass figure. From any angle, it was formidable.

I was playing in it with the spoon. “I thought Mr. Cunningham was a friend of ours. You told me a long time ago he was.”
“He still is.”
“But last night he wanted to hurt you.”
Atticus placed his fork beside his knife and pushed his plate aside. “Mr. Cunningham’s basically a good man,” he said, “he just has his blind spots along with the rest of us.”
Jem spoke. “Don’t call that a blind spot. He’da killed you last night when he first went there.”
“He might have hurt me a little,” Atticus conceded, “but son, you’ll understand folks a little better when you’re older. A mob’s always made up of people, no matter what. Mr. Cunningham was part of a mob last night, but he was still a man. Every mob in every little Southern town is always made up of people you know — doesn’t say much for them, does it?”
“I’ll say not,” said Jem.
“So it took an eight-year-old child to bring ‘em to their senses, didn’t it?” said Atticus. “That proves something — that a gang of wild animals can be stopped, simply because they’re still human. Hmp, maybe we need a police force of children… you children last night made Walter Cunningham stand in my shoes for a minute. That was enough.”

…când copiii nu mai sunt copii.

“Şi toţi ştiau că Sultanmurat, feciorul lui Bekbai fusese numit de către Tînaliev comandantul desantului.
– Uite ce-i, băieţi! a continuat preşedintele. E război şi va trebui să trăim milităreşte. Luaţi aminte, eu răspund cu capul de voi. Doi dintre voi şi-au pierdut tatăl în război, ceilalţi trei au tatăl pe front. Eu răspund de voi în faţa viilor şi a morţilor. Dar îmi asum această răspundere fiindcă eu cred în voi. Curînd veţi porni cu plugurile spre îndepărtatul Aksai. Multe zile şi nopţi veţi fi singuri în stepă, ca un desant de paraşutişti cu misiune specială. Cum o să trăiţi şi o să munciţi acolo, dacă pentru orice fleac o să vă certaţi şi o să strigaţi?
Uite aşa a vorbit preşedintele Tînaliev în faţa desantului din Aksai, aliniat în front, al cărui comandant îl numise pe Sultanmurat, feciorul lui Bekbai.(…)
-Tu răspunzi de toate, zicea el. De oameni, cai, pluguri, hamuri. Vei răspunde şi de aratul din Aksai. A răspunde înseamnă a-ţi îndeplini sarcina. Dacă nu faci faţă, o să numesc alt comandant. Iar deocamdată nu admit de la nimeni nici un fel de obiecţii.

Uite aşa a vorbit preşedintele Tînaliev în ziua aceea, la oborul cailor, în faţa micuţei formaţii a desantului din Aksai. Plugarii îl priveau cu devotament şi entuziasm, gata să îndeplinească orice poruncă. El stătea înaintea lor ca însuşi Manas, cu pletele cărunte, îmbrăcat în zale, ameninţător, iar ei stăteau înaintea lui ca nişte batlri credincioşi, cu scuturile în mîini şi paloşele la brîu. Cine erau oare acei viteji vestiţi, în care Manas îşi pusese toate speranţele ?

întîiul era vestitul viteaz Sultanmurat. Deşi ca vîrstă nu era cel mai mare, împlinise cincisprezece ani. Dar pentru mintea şi pentru curajul său a fost numit comandant el, Sultanmurat, feciorul lui Bekbai. Tatăl lui, cel mai bun dintre toţi taţii, era acum departe, pe front, în marele război. Calul său de luptă, Ceabdar, i l-a lăsat lui, lui Sultanmurat. Sultanmurat mai are şi un frăţior mai mic – pe Agimurat. Tare mult îl iubea pe frăţiorul său, deşi acesta îl necăjea uneori. Şi mai iubea Sultanmurat în taină pe frumoasa Mîrzagul-biikeci. Din toate, Mîrgazul-biikeci avea zîmbetul cel mai minunat. Era zveltă ca plopul de – Turkestan, avea faţa albă ca zăpada,’ iar ochii ca două focuri într-o noapte întunecoasă…

Al doilea viteaz era vestitul Anatai-batîr. Era cel mai mare ca vîrstă, avea aproape şaisprezece ani. El nu era cu nimic mai prejos ca alţii, poate doar puţin ca statură, în schimb fusese înzestrat cu cea mai mare putere. Calul său, aşa cum se cuvine unui batir, se numea Oktoru – Săgeată murgă ! Tatăl lui Anatai era şi el în marele război, pe frontul îndepărtat. Şi tot în taină, Anatai iubea aceeaşi fată, ca luna de frumoasă, pe Mîrzagul-biikeci. Tare mult dorea să primească din partea frumoasei un sărut… Al treilea viteaz era frumosul flăcău Erkinbek-batîr. Cel mai mare în familie. Prieten bun şi credincios. Uneori ofta cu tristeţe şi plîngea în taină.
Tatăl lui a pierit ca un erou pe acel front îndepărtat,, apărînd Moscova. Calul de luptă al lui Erkinbek, aşa cum se cuvine unui batîr, se numea Akbaipak-kuliuk. ceea ce însemna armăsar pur sînge cu piciqarele albe ! Iar cel de al patrulea batîr era Ergheş-batîr. Tot prieten şi tovarăş bun, şi avea cincisprezece ani. îi plăcea să-şi spună părerea şi să discute în contradictoriu. Dar la treabă era om de nădejde. Tatăl lui era şi el în marele război, pe frontul îndepărtat. Calul lui Ergheş, aşa cum se cuvine unui batîr, se numea Altîn-tuiak – copită de aur ! Intre aceşti batîri se afla şi al cincilea batir – Kubat-kul-batîr ! Avea cincisprezece ani şi era şi el cel mai marc din familie. Tatăl lui Kubatkul, pe acel front îndepărtat, în acel mare război, a pierit ca un erou, în pădurile Bielo-rusiei. Kubatkul era un muncitor neobosit. Şi el, ca orice batîr, îşi iubea nespus calul său de luptă, pe Jibekjal – armăsarul cu coamă de mătase !

Asemenea batîri stăteau în faţa lui Tînaliev. Iar în spatele lor, dincolo de umerii lor firavi, dincolo de capetele lor cu gîturi subţiri, erau legaţi de conoveţe, în lungul şirului de iesle, caii lor pentru arat – zece perechi, douăzeci de mîrţoage care urmau să fie înhămate la plugurile cu două brăzdare şi pornite spre îndepărtatul Aksai…”

Aitmatov Chinghiz, Cocorii timpurii

Sputnik Sweetheart by Haruki Murakami (quotes)

b62cf5d21f7c47fb3e32c0ea4f3e1824

“Do you know what ‘Sputnik’ means in Russian? ‘Travelling companion’. I looked it up in a dictionary not long ago. Kind of a strange coincidence if you think about it. I wonder why the Russians gave their satellite that strange name. It’s just a poor little lump of metal, spinning around the Earth.”

“Don’t pointless things have a place, too, in this far-from-perfect world? Remove everything pointless from a imperfect life and it’d lose even its imperfection”

“ I find it hard to talk about myself. I’m always tripped up by the eternal who am I? paradox. Sure, no one knows as much pure data about me as me. But when I talk about myself, all sorts of other factors—values, standards, my own limitations as an observer—make me, the narrator, select and eliminate things about me, the narratee. I’ve always been disturbed by the thought that I’m not painting a very objective picture of myself.
This kind of thing doesn’t seem to bother most people. Given the chance, people are surprisingly frank when they talk about themselves. “I’m honest and open to a ridiculous degree,” they’ll say, or “I’m thin-skinned and not the type who gets along easily in the world.” Or “I am very good at sensing others’ true feelings.” But any number of times I’ve seen people who say they’ve easily hurt other people for no apparent reason. Self-styled honest and open people, without realizing what they’re doing, blithely use some self-serving excuse to get what they want. And those “good at sensing others’ true feelings” are duped by the most transparent flattery. It’s enough to make me ask the question: How well do we really know ourselves?”

“I have this strange feeling that I’m not myself anymore. It’s hard to put into words, but I guess it’s like I was fast asleep, and someone came, disassembled me, and hurriedly put me back together again. That sort of feeling.”

“I dream. Sometimes I think that’s the only right thing to do.”

“A question. So what are people supposed to do if they want to avoid a collision (thud!) but still lie in the field, enjoying the clouds drifting by, listening to the grass grow—not thinking, in other words? Sound hard? Not at all. Logically, it’s easy. C’est simple. The answer is dreams. Dreaming on and on. Entering the world of dreams, and never coming out. Living in dreams for the rest of time. In dreams you don’t need to make any distinctions between things. Not at all. Boundaries don’t exist. So in dreams there are hardly any collisions. Even if there are, they don’t hurt. Reality is different. Reality bites. Reality, reality.”

“But the silence spoke volumes.”

Cel mai iubit dintre pământeni- M. Preda (fragmente)

Îmi era dor să citesc beletristică. Nu ştiu de ce m-am pedepsit în ultima vreme şi nu am mai citit. Cred că aveam impresia că-mi scurtează timpul de învăţat. Poate nu trebuie să te lipseşti de bucuriile simple ale vieţii, o carte, o cafea, picioare goale pe iarbă…

Am reînceput Cel mai iubit dintre pământeni. Am uitat cât de mult îmi face plăcere să o citesc. Prima data am citit-o în clasa a douăsprezecea şi m-am îndrăgostit de Petrini. Petrini şi House (protagonistul din House M.D.) sunt două personaje pe care nu le uiţi uşor…
Vă redau câteva fragmente că poate vă stârnesc curiozitatea.

„În loc să fiu turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi că niciun imbold de a face ceva nepermis nu mă ispitea (…) avea dreptate scriitorul rus care-şi pierduse credinţa că ar dori să fie o cârnăţărească grasă care se duce duminca la biserică şi aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers atât de catran, pitit pe o planetă pe care nu o preţuia”

„Răspunsul că stătea «în ceruri» mă făcea să dau capul e spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur de câteva sute de kilometric înălţime, după care urma întunericul;. Unde stătea deci Dumnezeu, unde era raiul si unde era iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe. În Dostoievski un personaj îl ironizează pe altul că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfing furca în tine şi te ţintuiesc de tavan.(…)Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul altul Dumnezeu. Care?”

„Conştiinţa noastră e adesea atât de blindată încât poţi să tragi şi cu tunul în ea şi nu se clinteşte şi asta nu pentru că suntem atunci ticăloşi, monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şi misterios)”

„Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decât să se manifeste în tine însuţi, fără să vrei şi când te aşteptai mai puţin, mai bine să iei loc la un spectacol produs de un altul,(…) contempli scârbit, după ce ai râs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie.”

„Desigur, imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi acceptând-o cu umor că nici noi înşine nu facem excepţie.”

Despre “Eleganta ariciului” de Muriel Barbery

Eleganţa ariciului este o carte pe care o recomand cu toată căldura. Nu prea am eu încredere best seller-uri, dar aceasta e una dintre cărţile care îţi demonstrează că nu trăieşti într-o lume de indivizi care apreciază doar literatura de slabă calitate.

E scrisă de Muriel Barbery, romancier şi profesor de filosofie, o franţuzoaică interesantă, care conform Wikipedia are 43 de ani şi e născută cu două zile mai devreme decât mine…(nu ştiu de ce am o simpatie pentru oamenii născuţi între 22 şi 31 mai)

Cartea relatează frământările interioare ale portăresei Renée, în vârstă de 54 de ani şi ale Palomei, o fată de 11 ani, construite astfel încât să elimine prejudecăţi si să întărească expresia „aparenţele înşeală”.

Te face să râzi, să plângi şi de multe ori te lasă fără cuvinte. Eu am citit o parte din ea în sala de lectură şi mi-a fost greu să nu izbucnesc în râs sau să îmi opresc şiroiul de lacrimi ce se încăpăţâna să staţioneze în ochii mei.

“Una din cele mai frumoase reuşite ale jocului de go este aceea că pentru a câştiga trebuie sa trăieşti dar de asemenea să-l lasi pe adversar să trăiască. Cel care este prea avid pierde partida: e un subtil joc de echilibru unde trebuie realizat un avantaj fără strivirea celuilalt. Pâna la urmă, viaţa sau moartea nu sunt decât consecinţa unei construcţii mai bine sau mai prost clădite. Asta spune şi Taniguchi: traieşti, mori, acestea sunt doar consecinţe. E un proverb de go şi un proverb de viaţă.”

“Copiii ne ajută să amânăm sarcina dureroasă de a ne face nouă înşine faţă, lucru de care pe urmă au grijă nepoţii.”

“Poate asta înseamnă să fii în viaţă, a urmări clipe care mor.”
“Cu inima şi stomacul în marmelada, îmi spun că, în cele din urmă, poate că aceasta e viaţa: multă disperare dar şi câteva momente de frumuseţe, în care timpul nu mai este la fel. Ca şi cum notele de muzică ar face un fel de paranteză în timp, o suspendare, un acolo aici, un totdeauna în niciodată.
Frumusetea in lume.”

Eleganţa ariciului de Muriel Barbery,  trad. Ion Doru Brana

FILM: http://www.imdb.com/title/tt1442519/?ref_=nv_sr_1

Fragment – Ratiune si senzualitate (Ravi Zacharias) /…despre arta

“Oamenii au fost chemaţi să se închine Domnului în frumusţe şi sfinţenie. Acestea două sunt inseparabile. Când frumosul este legat de sfinţenie, artistul se avântă spre înalt, dar cu cât se îndepărtează mai mult de sfinţenie, cu atât va pângări mai mult frumosul. Aşadar, nimic profan nu poate fi vreodată frumos. Artistul care celebrează profanul se complace în hidos, în ceva care produce durere.(…)

Înainte ca un lucru să-i fie oferit omului, trebuie oferit lui Dumnezeu. Şi lucrul pe care Dumnezeu nu-l poate primi din cauza vulgarităţii lui nu trebuie oferit nici omului din cauza corupţiei lui. (…) sfinţenia păstrează distanţa dintre Dumnezeu şi umanitate. Artistul ce refuză să păstreze aceasta distanţă se împotriveşte, în consecinţă, esenţei lui Dumnezeu.”

Paradoxal, unul dintre factorii care face posibilă crearea frumosului este întocmai limita. Să evadezi în lumea în care toate lucrurile sunt posibile autolimitându-te, adică să dai frâu liber imaginaţiei, dar nu în totalitate.
Poate că autocontrolul face diferenţa între artă şi obscenitate.

p.s. oare cât e de greu pentru „consumator” să facă distincţia?

“Prea multă fericire” de Alice Munro

Mă tot întrebam în săptămâna în care se anunţase că Alice Munro a câştigat nobelul pentru literatură de ce tot apar reacţii negative pentru că a câştigat aceasta şi nu Murakami.

Citisem Murakami şi chiar mă impresionase cu pădurea lui norvegiană…m-a determinat chiar să ascult cântecul acela ciudat şi chiar am rămas dezamagită de gusturile mele muzicale, întrucât melodia nu m-a impresionat mai deloc.

Revenind la Alice Munro. Mărturisesc că pentru prima oara i-am auzit numele în ştirea cu pricina. Am căutat în catalogul online al bibliotecii universitare, apoi în cel al bibliotecii ”Gh. Asachi” şi nici urmă de ea.  Am început să mă interesez prin librării şi m-am lovit de aceeaşi situaţie. Recunosc că exista posibilitatea să comand cărţi de-ale autoarei, în limba engleză, dar la preţuri cam piperate pentru gustul meu.

Totuşi, preafericita de mine, a primit, de curând, cadou cartea “Prea multă fericire” scrisă de Munro, mai exact o traducere în limba română, de Ioana Opaiţ, scoasă de editura Litera (se pare că au început să apară traduceri). E o colecţie de povestiri, fiecare povestire având aproximativ 30 de pagini.

Alice Munro reuşeşte incredibil de bine să construiască lumi, oraşe, sate, familii, personalităţi umane. Scrie cu atâta acurateţe şi sinceritate încât ai impresia că protagoniştii ar putea fi chiar vecinii tăi şi nicidecum personaje de ficţiune. Ajungi să fii atât de prins încât dai pagina cu pagină fără să-ţi dai seama şi deodată realizezi ca ai ajuns la sfâşit.Te uiţi pe următoarea pagină şi zăreşti un nou titlu, nu a unui nou capitol, ci  a unei noi povestiri şi în momentul acela o urăşti pe autoare pentru că simţi că s-a descotorosit nemiloasă de personaje imediat ce a reuşit să transmită ce şi-a propus. Dar, pentru că ai rămas plăcut impresionat de ce ai primit până în momentul acela, alegi şi tu  sa uiţi de acele personaje şi pleci mai departe în călătoria de personaliţăţi umane pe care ţi-a pregatit-o Munro.

Recomand Alice Munro!

p.s. mi-ar plăcea să citesc un roman de Alice Munro (nu cred ca a scris vreunul)

Fragment – Istoricism ( C.S. Lewis)

„Dar chiar dacǎ ar fi posibil  (ceea ce eu neg ) sǎ vedem semnificaţia întregului pornind de la un text trunchiat, rǎmâne sǎ ne întrebǎm dacǎ avem respectivul text trunchiat. Posedǎm, pânǎ în clipa de faţǎ, conţinutul timpului aşa cum a fost în toatǎ bogǎţia lui? În mod cert, nu. Trecutul, prin definiţie, exclude prezentul. Ceea ce încerc sǎ subliniez este cǎ atât de adesea este dat la o parte de exprimarea seninǎ: „Bineînţeles cǎ nu ştim totul”, încât uneori renunţ la încercarea de a-i mai face pe oameni sǎ conştientizeze acest fapt. Problema nu este cǎ nu putem şti totul: problema este (cel puţin în privinţa cantitǎţii) cǎ nu ştim mai nimic. Fiecare dintre noi descoperǎ cǎ, în propria viaţǎ, fiecare clipǎ este complat plinǎ. Este bombardat în fiecare secundǎ de senzaţii, de emoţii, de gânduri, de care nu se poate ocupa, din cauza multitudinii lor şi pe care trebuie sǎ le ignore în proporţie de nouǎ zecimi. O singurǎ secundǎ de timp trait conţine mai mult decât poate fi aşternut în scris.

(…)
În aceastǎ clipǎ, nimeni dintre noi nu ar putea sǎ facǎ o descriere completǎ a vieţii sale din ultimele douǎzeci şi patru de ore. Deja am dat-o uitǎrii; chiar dacǎ ne-am aminti-o, n-am avea rǎgazul necesar. Noi momente ne asalteazǎ. Cu fiecare ticǎit al ceasului, în fiecare parte locuitǎ a lumii, o bogǎţie şi o varietate inimaginabilǎ de „istorie” se prǎvǎleşte de pe marginea lumii în uitare completǎ. Cele mai multe experienţe din trecutul „aşa cum a fost cu adevǎrat” au fost instantaneu uitate de subiectul însuşi. Din micul procentaj pe care şi-l aminteşte (niciodatǎ cu acurateţe desǎvârşitǎ), un şi mai mic procentaj a ajuns sǎ fie comunicat prietenilor apropiaţi; iar din acesta un şi mai mic procentaj a fost aşternut în scris; din fracţiunea aşternutǎ în scris doar o altǎ fracţiune a intrat în posteritate.

(…)
Ceramica preistoricǎ se pǎstreazǎ fiindcǎ vasele de lut sunt uşor de spart, dar greu de pulverizat; poezia preistoricǎ s-a pierdut deoarece cuvintele, înainte de apariţia scrisului, au fost inaripate. Putem oare deduce în mod rezonabil fie cǎ n-a existat poezie, fie cǎ dupǎ standardul istoricistului, era mai puţin importantǎ decât ceramica?  S-a descoperit vreo lege conform cǎreia manuscrisele importante supravieţuiesc şi cele neimportante pier?

(…)
Majoritatea lucrurilor care se pǎstreazǎ sau pier se pǎstreazǎ sau pier din întâmplare; adicǎ, urmare a unor cauze care nu au avut nimic de a face cu interesele istoricului sau ale istoricistului. Farǎ îndoialǎ, ar fi posibil ca Dumnezeu sǎ rânduiascǎ aceste întâmplǎri, în aşa fel încât ceea ce supravieţuieşte sǎ fie întotdeauna ce trebuie istoricistului. Dar nu vǎd vreo dovadǎ cǎ ar fi fǎcut astfel; nu-mi amintesc nicio promisiune în aceastǎ privinţǎ.

(…)
Dacǎ atac istoricismul, n-o fac fiindcǎ inteţionez sǎ impietez în vreun fel asupra istoriei primare, adevǎrata revelaţie care izvolrǎşte de la Dumnezeu în fiecare experienţǎ. Îl atac mai degrabǎ fiindcǎ respect aceastǎ istorie originalǎ realǎ prea mult pentru a privi detaşat cum onorurile care i se cuvin ajung sǎ fie risipite peste acele fragmente, copii de fragmente, copii ale unor copii de fragmente, sau remniscenţe plutitoare ale unor copii ale unor copii care, din nefericire, sunt confundate cu ea sub numele general de istorie”(traducere- E. Conţac)

Fragment- Mǎdulare unii altora (C.S. Lewis)

Om al paradoxurilor, astǎzi, ştiind cǎ am test şi cǎ ar trebui sǎ învǎţ în timpul care mi-a mai rǎmas, mi-a venit un chef nebun sǎ citesc altceva. M-am dus pânǎ la secţia Împrumut şi mi-am luat o carte de C.S. Lewis: “Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism” şi am dat peste un fragment interesant,  bine construit, o opinie bine argumentatǎ cum m-am obişnuit sǎ întâlnesc la C.S. Lewis. 

“ Cred în egalitate politicǎ. Numai cǎ existǎ douǎ motive opuse pentru care poţi fi democrat. S-ar putea sǎ fii de pǎrere cǎ toţi oamenii sunt atât de buni, încât meritǎ sǎ participle la guvernarea naţiunii, şi atât de întelepţi încât naţiunea are nevoie de sfaturile lor. Aceasta este, în opinia mea, doctrina romanticǎ şi falsǎ a democraţiei. Pe de altǎ parte, poţi fi de pǎrere cǎ oamenii cǎzuţi sunt atât de rǎi, încât niciunuia nu i se poate încredinţa vreun dram de putere iresponsabilǎ asupra semenilor

Nu cred cǎ Dumnezeu a creat o lume egalitarǎ. Cred cǎ autoritatea unui pǎrinte asupra copilului, cea a soţului asupra soţiei şi cea a învǎţatului asupra celui neştiutor au fost parte din planul initial tot atât pe cât a fost autoritatea omului asupra dobitoacelor. Cred cǎ, dacǎ n-am fi cǎzut, Filmer ar fi avut dreptate şi monarhia patriarhalǎ ar fi fost singura formǎ de guvernare îngǎduitǎ. Dar, fiindcǎ am aflat pǎcatul. Am descoperit, dupǎ cum se exprimǎ Lord Acton, cǎ “puterea corupe, iar puterea absolutǎ corupe în mod absolut”. Singurul remediu a fost sǎ înlǎturǎm puterile şi sǎ pune în loc un simulacru de egalitate. Autoritatea tatǎlui şi a soţului a fost pe drept abolitǎ în plan juridic, nu pentru cǎ aceastǎ autoritate este rea în sine (dimpotrivǎ, o consider de origine divinǎ), ci pentru cǎ taţii şi soţii sunt rǎi. Teocraţia a fost abolitǎ pe drept nu pentru cǎ este rǎu ca nişte preoţi învǎţaţi sǎ-i guverneze pe laicii ignoranţi, ci pentru cǎ preoţii sunt oameni ticǎloşi ca noi toţi ceilalţi. Pânǎ şi autoritatea omului asupra dobitoacelor a trebuit sǎ fie reglementatǎ, fiindcǎ se abuzeazǎ de ea în mod constant.” (traducere- E. Conţac)

P.S. Mǎrturisesc cǎ pasajul în cauzǎ m-a şi amuzant copios când am început sǎ iau în calcul veşnica mea problemǎ “femeie vs. bǎrbat”  şi m-am bucurat în sinea mea cǎ mǎ aflam în sala de lecturǎ care are mese cu despǎrţitor şi cǎ nimeni nu-mi putea vedea zâmbetul, care era de fapt o grimasǎ ce încerca sǎ ascundǎ interiorul meu care râdea zgomotos.

A Defence Against the Enemy of Excitement (C.S. Lewis)

Astǎzi am primit un pasaj cu adevǎrat interesant, plin de învǎţǎturǎ şi incredibil de folositor de la o dragǎ prietenǎ:

A Defence Against the Enemy of Excitement

The first enemy [of the scholar in war-time] is excitement—the tendency to think and feel about the war when we had intended to think about our work. The best defence is a recognition that in this, as in everything else, the war has not really raised up a new enemy but only aggravated an old one.
There are always plenty of rivals to our work. We are always falling in love or quarrelling, looking for jobs or fearing to lose them, getting ill and recovering, following public affairs. If we let ourselves, we shall always be waiting for some distraction or other to end before we can really get down to our work.

The only people who achieve much are those who want knowledge so badly that they seek it while the conditions are still unfavourable. Favourable conditions never come. There are, of course, moments when the pressure of the excitement is so great that only superhuman self-control could resist it. They come both in war and peace. We must do the best we can.

—from “Learning in War-Time” (The Weight of Glory) C.S. Lewis