Ela

Îți răspunde întotdeauna politicos, dar din vorba ei înțelegi că nu vrea să lungească discuția și, eu cum nu intru cu forță în ‘ograda’ nimănui, nu ne-am întors mult timp impreună de la cursuri, deși locuiam în același bloc.

Rămânea fixată cu ochii în ecranul laptopului și nu-i ridica pe tot parcursul orei. Credeam că se pierde în pagini de modă, dar ea știa deja mai tot ce se discută la curs, așa că prefera să citească articole de specialitate, ca să rămână în pas cu modificările legislative…asta am aflat-o mai târziu.

E înaltă, costelivă, dar cu șoldurile proemintente, cu umerii aplecați și corpul curbat de parcă e într-o sesiune foto continuă pentru site-ul Zara.

Îi plăce să folosească ruj roșu strident indiferent de oră. Nasul îi e sculptat în stil franțuzesc, iar incisivii îi sunt înguști și alungiți și obișnuieste să stea cu buzele întredeschise.

Nimeni nu ar banui ca în timpul liceului era fata grăsună, tocilară cu imaginație de Hayao Miyazaki. Unii cred că spre artă te îndrepți când nu poți altceva. Așa ca părinții și profesorii ei au trântit-o în patul lui Procust și Ela a făcut Dreptul în loc să urmeze Animația…sau ghid despre cum să devii bulimic în 3 pași.

-M-aș apuca acum. Mi-aș recăpăta și îndemânarea. Numai că nu mai văd ce vedeam. Am încercat. Rămân ore întregi în fața foii albe. Inainte puteam sa desenez privind.

Și-a păstrat umorul plăcut al omului grăsun și nebunia după animeuri. Mai rău e că a rămas si cu lipsa de încredere și goană după atenție a fetei căreia nu i s-a spus îndeajuns “Esti frumoasă”.

Se hrănește din privirile celorlalți și flirturi cu necunoscuți.

“Tu crezi că eu sunt un om bun, dar nu sunt” și începe să-mi povestească aproape fără să respire ce a făcut  cu o seară de înainte. “Si nu regret nimic.”

 

Îi mai torn niște ceai și o întreb de Liam, un individ care mi-i drag fără să-l cunosc, care o iubește fără măsură, numai că pare că ea e obișnuită cu un alt tip de bărbați.

Advertisements

hoața de sandwichuri şi bani de buzunar

O luam în lungul străzii printre blocuri, urcam scările din parc fredonând “Bate vântul frunzele” şi ajungeam la cea mai mare stradă din viața mea. Mergeam la trecerea de pietoni şi apoi aşteptam până strada era liberă sau traversam cu vreun pieton prefăcându-mă că nu traversez cu el.

După, treceam printr-un alt parc si mă dădeam de două ori în leagăn fredonând “Ole, ole ole, Ceauşescu numai e”. O auzisem pe Naomi cântând-o şi mie-mi plăcea să fac tot ce făcea ea, mai ales că înțelesesem că Ceauşescu nu e ceva prea bun, dar unii oameni cred greşit că e bun şi eu ştiam la cei aproximativ 6 ani ai mei cum stă treaba.
Mai făceam câțiva paşi şi ajungeam la grădiniță. 

“Ia zi-mi că-mi dai o bomboană, fie ea şi de ciocolată, să vezi cum mă întorc şi alerg țipând în partea opusă” îmi ziceam.
Pentru ei eram pregătită, pentru cei care voiau să-mi dea ceva, eram pregătită, însă de hoața de sandwichuri şi bani de buzunar mama nu-mi zisese nimic.

Într-o zi, când am ajuns la scări şi începusem deja “Bate vântul frunzele”, a apărut hoața de sandwichuri şi bani de buzunar. Mi-a luat gentuța roşie şi mi-a zis “Hai să vedem ce avem aici?” şi apoi am rămas fără sandwichuri şi bani de buzunar. Nu le-am spus părinților, că voiam să mă descurc singură, că o să țip, dar când am văzut-o din nou, nu am făcut nimic. Am calculat că nu ajunge un țipăt. I-am întins gentuța şi i-am zis ”Şi acum iar o să mi le iei”…şi ea zis “Dar uite, nu ti-am luat nimic” ..şi mi le-a luat. Nu am mai plâns a doua oară, dar nu tu leagăn şi nici “ole, ole…” nu am cântat.

I-am povestit mamei şi apoi am plănuit:
“Hai să o prindem pe hoața asta de sandwichuri!”
“…şi bani de buzunar, mamă!”
“Şi bani de buzunar!.”
Mergeam cu 10 metri în fața mamei şi trebuia să nu mă întorc. Normal că m-am întors de câteva ori ca să o văd că-i în spatele meu şi ca să o vadă şi hoața de sandwichuri şi bani de buzunar. Nu voiam să o prindă mama, voiam doar să nu mai fie hoața de sandwichuri şi bani de buzunar… şi nu a mai fost.

Biserică. Slujba Cinei

Spre uimirea Dorei, tot o femeie vine la amvon. În partea ei dreaptă un bărbat cu pâinea şi în cea stângă un altul cu vinul. Femeia se roagă pentru pâine, îşi şterge mâinile şi “frânge trupul Domnului”, apoi se roagă pentru vin.

Cina se împarte tuturor membrilor botezați şi apoi femeia zice: “Acum ne vom împărtăşi din trupul şi sângele Domnului”.

“Femeia nu e înzestrată cu inteligența necesară pentru a fi lider” i-a răsunat deodată în minte; o replică pe care i-o dăduse unul dintre bărbatii din biserică acum câțiva ani, după ce Dora a încercat cu hambâț de adolescentă să-şi demonstreze egalitatea; de parcă egalitatea ar trebui demonstrată…

De mică a văzut lucrurile astea făcute doar de către bărbați. Femeia avea voie să cânte şi să dirijeze corul.
Femeia era vasul slab, care trebuia să-şi acopere genunchii şi umerii, iar atunci când era lăudată era lăudată pentru că era “ajutorul potrivit”. Tare mult le mai plăcea Proverbe 31.

“Eu nu mă căsătoresc, tată.” “Bine, dragă.”

I-a căzut deodată o povară, pe care a cărat-o prea mult si degeaba. Ea nu s-a vrut niciodată doar “ajutor”. Au podit-o lacrimile. Cu pâinea într-o mână şi cu vinul în cealaltă a început să plângă pentru toate. De dor şi nedor de casă, de bucurie că în sfârşit ia Cina,
…de bucurie că măcar în bisericile din alte lumi nu are un handicap; ca vrea şi este egală cu bărbatul, de bucurie că-i femeie.

Prin ochii lui Arthit

Prietenul tău român încă mai calcă prin străchini. Când i-ai cerut prosopul, ea ţi l-a aruncat, deşi era la un metru depărtare. Pentru o secundă te-ai speriat şi ai făcut ochii mari, iar românca, când şi-a dat seama că a greşit ceva, i-a făcut şi mai mari. S-a uitat pierdută spre Phailin şi  a primit explicaţia.  Pentru tailandezi e foarte nepoliticos să arunci lucrurile în loc să le înmânezi. Când să i-l înapoiezi, întâi ai zis “Sorry” şi apoi i l-ai aruncat. Românca iarăşi confuză. I-ai explicat atunci că dacă înainte zici “Sorry” nu mai e nepoliticos.
I-ai adus longan de la recepţia ambasadei şi ea fericită a mâncat vreo 10 pentru  că avea gust a pepene galben. Ziua următoare avea buzele atât de crăpate încât nu putea bea nici apă. I-ai explicat apoi ca e din categoria mâncărilor fierbinţi şi trebuie combinată cu mâncare rece…că ar fi bine să bea multă apă ca să-şi revină. Tu mănânci 2 kg fără probleme, dar românca ta are un organism şi gusturi foarte ciudate. Când s-a intors de la restaurant cu Phailin, o durea stomacul atât de tare de la peştele picant, că a trebuit să-i daţi pastile ca să-i treacă.
Astăzi ţi-a pus dulciuri în papuci. E o tradiţie a ţării ei, dar încă nu ai aflat. Încerci să mai dormi că e duminică…ea e trează de câteva ore. Tot scapă şi dă peste lucruri încercând să nu facă zgomot.

În afara timpului

În cantina din campus cu Lena. Mestecă în reluare şi se discută una pe alta. Poate îşi dau seama cum să prindă timpul.

E 16 şi 15, dar ele trăiesc la ora 15. Noroc că le aduce în timp, cu un telefon, un alt visător, care are o zi cu ceas. În 45 de minute trebuie să fie într-un loc, la o oră depărtare. Dora aleargă în cameră, leapădă treningul, spre bucuria celor de acasă, aruncă o rochie pe ea şi trece un pieptene prin păr. Planurile cu fustă din piele, linie cu tuş şi păr îndreptat răman viitorului.

Decid că nu le lasă secundele să o aştepte pe visătoarea din telefon, aşa că fug înainte. Află că i-a căzut “ceasul” între timp şi a luat metroul greşit.
Dora şi Lena însă au prins timpul… cred. Poartă o discuție despre Starbucks. Nu le place, dar le plac cănile lor. Îşi aminteşte ca are şi ea una acasă. I-a dat-o Ana. Speră că nu i-a spart-o încă sora-sa.

Se trezesc că ajung unde nu trebuie să ajungă…destinația altora; nu a lor. Urcat scări, coborât scări, crapă pietrele, aer rece. Iau taxi, ajung cu o oră întârziere. E de bine însă. Ajung la țanc. Îşi netezeşte părul, bea o gură de apă, ia microfonul şi cântă un “Sara pe deal”.

Bon personalizat

12289717_1182776135071564_4287169419511046820_n.jpg

Dai comanda la casă şi îți este înmânat un urs de pluş.
Îl apuci confuz şi îl cari ca pe un gadget către o masă liberă…ai uitat cum se plimbă de fapt urşii.
Pe alte mese se află alții, dar de culori diferite.
Pentru că în MAAN COFFEE chelnerii nu se uită după mini-pancarte numerotate ca să-ți aducă comada, ci după urşi.

frumoşi

Iunia nu-şi vede chipul reflectându-se în reclamele de la televizor sau în descrierile din romane ale femeilor frumoase.
O vreme a durut-o asta şi strugurii îi păreau acri, însă acum nu-i mai vede. Timpul conturează lucrurile altfel şi “frumoasă” a devenit “frumoasă în ochii celor care o cunosc”.

Îşi aminteşte cu drag însă de replica unui băiețel de 5 ani care, după ce a numit-o de câteva ori “femmina”, pentru că îi era prea greu să-i rețină numele, a privit-o serios şi i-a zis “Tu sei una bellissima femmina”.
… în italiană parca totul sună mai plăcut.

De chinezi e privită cu aceeaşi ochi: e “měinǚ”. Are figură de Hollywood şi seamănă cu Julia Roberts. Are “ochii mari şi genele lungi” şi mereu o auzi strigând “bùyào” în cantină pentru că nu vrea să i se pună mai multă mâncare ori să i se adauge tot felul de sosuri chinezeşti.

Ieri a cerut nesigură ajutorul unei chinezoaice cu privire de inabordabilă, cum poartă uneori fumătorii îngândurați. Imediat ce a văzut-o şi-a lăsat tigara şi fața i-a devenit toată un zâmbet.
Eşti frumos pentru că eşti străin.
…reacțiile băieților chinezi nu mai trebuie să le descriem.

798 area

Mi-era foame, nu mai aveam cash şi ATM-ul tocmai îmi înghițise cardul. Băncile se închiseră cu jumătate de oră în urmă aşa că trebuia să recurg din nou la metoda “apelează la un chinez” .
O văd, o opresc. Îi explic că am nevoie neapărat de card. Fata mă ascultă, inspectează ATM-ul, găseşte numărul de telefon şi sună. Le explică, îmi cere numele, apoi îmi cere numărul paşaportului. Continuă să explice, insistă, țipă (cum se rezolvă lucrurile la chinezi) şi după ce termină îmi zice la ce bancă ar trebui să merg ziua următoare.

Se uită îngrijorată la mine şi mă întreabă ce cuantum are bursa. Rotițele mele încep să scârție şi mă transform în regizor de film polițit. Mă întreabă din nou, eu schimb discuția şi apoi o văd că scoate portofelul şi îmi întinde 200 de RNB. “Atâția îți ajung?”. Eu ruşinată şi impresionată de gestul ei o întreb de ce face gestul ăsta pentru că nu mă cunoaşte.
Imi zice simplu “Că eşti studentă şi sigur mi-i dai înapoi că şi eu sunt studentă”. Mă întreabă apoi unde locuiesc şi un sfert din paranoia mea revine. Îi răspund cu jumătate de gură. “Mergi tot înainte că e o scurtătură” imi zice ea. În fața mea văd o stradă întunecată. Fac legături într-o juma de secundă cât pentru 3 filme. Sunt sigură că o să ma aştepte cineva la colțul străzii să-mi fure banii şi apoi trebuie să-i dau alții ei.
“400 de RNB sau ajung să dau de pământ cu un om frumos, refuzându-l din nu ştiu ce motiv penibil”. Pentru o secundă mă gândesc ca i-am dat nr. pasaportului si că sigur e dintr-o gaşcă mafiotă care a implementat ceva în ATM.

Apoi îmi amintesc de chinezul care mi-a cărat bicicleta 1 km pentru că aveam antifurtul pus şi pierdusem cheia şi de cea care s-a abătut din drum, ca să mă ducă pe mine în direcția opusă până la stația de metrou. De Xue Ke, care zilele trecute mi-a zis că nu vrea să fie prietena mea doar ca să exerseze lb. engleză. M-a ajutat deja să-mi rezolv multe dintre probleme si mi-a făcut cadou un spectacol de patinaj artistic.

Astăzi, după ce m-au ajutat să-mi cumpăr mâncare de la cantină şi am mâncat împreună, doi chinezi, o fată şi un băiat, m-au invitat să merg cu ei la 798. Vreo 5 filmele polițiste au început concomitent în mintea mea, dar am zis că viața e urâtă fără măcar un dram de încredere.

M-au dus într-un loc frumos cu fabrici dezafectate care au fost transformate în cafenele, restaurante, magazine şi galerii de artă…

p.s. Ai mers în hainele de casă. Te-ai bucurat că ai decis să te pieptăni înainte sa mergi la cantină.

IMG_20151108_165657_HDR

IMG_20151108_164016_HDR

IMG_20151108_162039_HDR_1446992202332

IMG_20151108_162050_HDR

IMG_20151108_163536_HDR_1446992176771

IMG_20151108_163005_HDR_1446985524089

Responsabilități

    • Primit cheie de la cameră. Pierdut. Schimbat încuietoare. Cheie nouă.
    • Ataşat cheie de la cameră la cheia de la antifurt şi împopoțonat cu breloc. Pierdut. Alte chei.
    • Ataşat cheie de la cameră la cheia de la antifurt şi îngreunat cu breloc mare-tip portofel, unde introdus student ID şi cartelă de metrou. Pierdut.

Plânge, râde, 24 de ani degeaba. “Poate o să-ți pierzi şi capul” i-ar spune maică-sa, dar doarme pe alt continent. Un junghi. Râde iar. Adult, iresponsabilitate. Dat bani pe încuietoare, dat bani pe schimbat antifurt, avut bani pe student ID, pe cartela de metrou, DAR banii ei. Râde iar.
Noroc că s-a învățat să nu se ia prea în serios şi râde, dar de o lună jumătate parcă râde cam mult.

Aceeași ploaie

Ii plăcea să se întoarcă acasă după ploaie. La cei 20 de ani și ceva ai ei avea din plăcerile unui suflet bătrân, cum era mirosul de după ploaie amestecat cu miros de fân și băligar. Aducea cu el nostalgia vacanțelor petrecute la bunici și dor de mămăligă și lapte cald; îi amintea fragmente din Ion și Moromeții, și, pentru câteva minute simțea ca îi înțelege și-i iubește fiindcă își vedea iarăși viitorul departe de viața de oraș.

Prima zi când ploaia a încetat în Beijing, a căutat acel miros. Se mulțumea și cu mirosul din Copou, cu tei, cafea, prieteni și ore întregi petrecute prin sălile universității, cu saluturi stângace pe coridoare și discuții interminabile despre drept, romane, dumnezei și om…dar nu l-a găsit. Beijingul nu-l avea.
Poate ploaia avea să capete sens și aici, însă, pentru un moment, însemna doar zile cu cer albastru, soare și nori albi si era de ajuns pentru Iris ca să o iubească.